Romanul românesc contemporan este, de când cu libertatea de a cuvânta în lumea celor care (totuşi!) mai cuvântă, într-o aiuritoare rătăcire, cu personaje greu încadrabile în statutul de om, vag gânditoare, cu un limbaj redus drastic la vreo două sute de cuvinte şi acestea repetabile până la greaţă. Nu, desigur, nu-i vina lor! Există din păcate şi fiinţe umane la naşterea cărora parcele (divinităţile acelea responsabile cu alegerea destinului omului muritor) vor fi fost în grevă sau, pur şi simplu, îşi vor fi terminat rezerva de daruri care ţin de limbaj. Dar scriitorii?! Cu aceste nedumeriri, nu mică mi-a fost mirarea să descopăr o autoare de romane foarte bine structurate – temă, tipologii umane, frază, problematică, arc tensional, logică, bună cunoaştere a mediului care serveşte de loc, într-un timp în care acţiunea este urmărită cu interes crescând. Numele ei: Mariana Cenea, psiholog de formaţie, medic, scriitoare născută, nu făcută după moda ultimilor douăzeci de ani când tot românul, luând de bună zicerea veche cum că „s-a născut poet“ (că doar străbunii cei cuminţi nu puteau să spună despre progeniturile lor că „s-au născut prostănaci“), a forţat lumitele cumintelui dar şi s-au vrut scriit Publicitate ori cu nume cocoţat pe-o carte. Atentă observatoare a omului (a oamenilor între care trăieşte, cu care intră în contact prin chiar profesia sa), scriitoarea realizează o adevărată frescă a lumii de la frontiera Porţilor de Fier de la Dunăre cu problemele generate de toate câte locul acela arată că România nu este chiar un sat fără câini şi că noile hoarde bânduite de nomadism nu tocmai inocent trebuie să dea socoteală de nesocotinţele pe care le generează (Eveniment la frontieră, Ed. Detectiv, 2009; Dublu eveniment la frontieră, Ed. Detectiv, 2011). Ai spune că nimic nou sub soarele scrisului, că, după ce un Balzac a „făcut concurenţă stării