Zahăr în rezervoarele excavatoarelor și cuie pe drumurile forestiere. Foarte tare! Este soluția pe care au găsit-o oamenii ale căror păduri riscau să ajungă sub joagărele firmelor potentaților din Gorj. Localnicii unui sat înverzit au rezistat presiunilor, amenințărilor și cărămizii de bani, nevrând nici în ruptul capului să-și vândă pădurile. Și mai tare e faptul că acești – putem să le spunem, eroi – s-au opus instalării unui gater în mijlocul codrului, nopți la rând. Fără somn, hotărâți să-și apere proprietatea, sătenii au turnat zahăr (cu sacii) în rezervoarele excavatoarelor și au bătut cuie în scândurile pe care apoi le-au înșirat pe drumul forestier, camuflate în băltoace. Și ce să vezi? Camioanele încărcate cu zeci de tone de lemn au făcut, normal, pană, în repetate rânduri, blocând drumul, din asta ieșind o întreagă tevatură. Într-un târziu, sătul de atâta opoziție locală, individul care poftea la esența tare, care-și dorea fibra fiecărui arbore – oglindă sub picioare în sufrageria lui și a altora – și-a luat calabalâcul și a plecat. A găsit altă zonă, mai săracă, unde oamenii au primit cărămida, s-au plecat în fața greutății ei, iar acum își văd pădurea încorsetată-n „peridoace” ce bat zilnic drumurile județene.

M-am gândit mult la curajul acelor oameni, ale căror case riscau să ardă „din senin”, în absența semnăturilor pe acte de vânzare-cumpărare… Și-au asumat acel risc și au câștigat. De ceilalți, îmi pare rău.

Evident, nu s-a văzut picior de organ abilitat în zonă.

Morala poveștii reale de mai sus poate fi, ceea ce urăsc cel mai rău „apărătorii” statului de drept, să-ți faci dreptate de unul singur. Și mă duc acum cu gândul la Ponta și Antonescu. Ce se întâmpla, oare, dacă nu aplicau pentru statul de … drepți(!) în fața lui Barroso și al lui Merkel? Dar ce se întâmpla, metaforic vorbind, dacă cei doi băteau cuie pe drumul București –