Mergeam cu tatal meu la Tebea, de fiecare data cand se putea sa lipsesc sau sa ajung cu doua-trei ore mai tarziu la scoala lunea, pentru a fi aproape de Avram Iancu si pentru a-i cinsti memoria, alaturi de toate personalitatile prezente la mormantul lui, dar mai ales alaturi de oamenii simpli, care se strangeau in jurul bisericii, cu multa credinta si mult respect. Oficialitatile nu ieseau in evidenta prea tare atunci, in anii de inceput ai manifestarilor, poate pentru ca, initial, drumurile la Tebea nu se faceau din obligatii politice sau sociale, ci din dragoste de neam si de istorie.

Mergeam cu tata la Tebea, fara sa inteleg prea bine unde ma duc, ce e de facut acolo, erau vremurile in care aveam impresia ca tata, pe care-l consideram cel mai puternic, a fost contemporan cu toate numele din cartea de istorie, avem senzatia ca i-a cunoscut personal pe marii nostri eroi si ca de aceea ii e atat de usor sa le faca potretul in versuri sau sa le scrie scrisori dincolo de moarte. Pe atunci, nu aflasem ca Adrian Paunescu este initiatorul acestor serbari nationale, ca, si cu multi ani in urma, cand astfel de manifestari erau interzise, el mergea la Tebea, uneori cu cenaclul, pe cont propriu, in fiecare toamna si de fiecare data cand ajungea prin zona, sa se inchine la mormantul lui Avram Iancu si sa se odihneasca, macar cateva minute, la umbra gorunului care pana de curand a ocrotit curtea bisericii. Imi aduc aminte foarte clar seara in care a cazut gorunul. Intr-o noapte de 19 spre 20 iulie – pe 20 fiind chiar ziua tatei – A.P. se afla la o emisiune de televiziune, o emisiune in care i se serba aniversarea, prin poezie si cantec. La un moment dat, printre mesaje de "la multi ani', a venit si aceasta veste: a cazut gorunul lui Horea de la Tebea. A sperat ca e o gluma proasta, a sperat ca e un zvon pe care nu-l va confirma nimeni, dar nu a fost asa.

Mergeam