Marica şi-a îndemnat colegii să nu mai joace la alibi. Cu alte cuvinte, le-a spus să joace fotbal. Exact ce ne dorim şi noi

Răzvan Raţ ne sfătuieşte să nu ne umflăm în pene pentru victoria de la Tallinn. Gînd la gînd cu bucurie, împotriva îndemnurilor lui Mircea Lucescu. Seniorul presimţise că presa din România nu are organul triumfalist al celei italiene, care, zice Il Luce, s-ar fi dezlănţuit în cazul unui succes similar cu al nostru. Tot Raţ îşi interzice visurile înaintea meciului cu Andorra. Bănuiam de ce, dar certitudinea ne-a oferit-o chiar fotbalistul. Andorrezii îşi vor vinde scump pielea la Bucureşti. Corect, dar cît de scump îşi poate vinde pielea reprezentativa unui principat cu o armată permanentă din 11 bărbaţi? Şi ei, bravi mlitari ai unui stat liliputan, şi-ar vinde scump pielea ca să îşi apere patria, dar nu cred că ar face faţă nici măcar unei companii de puşcaşi marini americani.

Aşa că povestea cu pielea scumpă, fie ea şi de andorrez cu speranţă medie de viaţă undeva la 82 de ani, e bună doar ca glumă. Mult mai interesant mi se pare însă episodul din vestiar, de la pauza meciului cu Estonia. Atunci cînd Marica, susţinut de Raţ, şi-a îndemnat colegii să nu mai joace la alibi. Să renunţe la plimbatul inutil al mingii prin faţa propriului careu şi să joace fotbal. Fotbal, dragă, sportul acela frumos care presupune să pasezi corect şi vertical, spre poarta adversarului, sportul acela în care driblingul rămîne instrument fundamental tocmai pentru că nu e la îndemîna oricui. Să joace fotbal veritabil, nu surogatul acela de posesie sterilă.

Cifrele susţin observaţiile tehnico-tactice ale cuplului de antrenori Marica-Raţ. De la două driblinguri în prima repriză, ambele ale lui Măţel, am trecut la 7 în repriza a doua, toate în terenul Estoniei. Măcel! Tot în partea secundă a meciului de la Tallinn s-a micşorat cu 10 numărul mingi