Aceasta este partea a treia a unei postări cu privire la destinul dreptei din 1992 şi până acum (părţile anterioare, a căror lectură nu este necesară pentru înţelegerea textului de mai jos, se află aici şi aici).

Încheiam partea a doua afirmând că alianţa PDL+ICCD+NR+PNŢ are o libertate redusă de acţiune la alegerile din toamnă. Mai important este că dreapta reformistă se confruntă cu probleme considerabile în perspectiva scrutinelor viitoare. De exemplu, ea are forţa de a propulsa candidatul său în turul doi al alegerilor prezidenţiale din 2014 dar nu are capacitatea de a atrage votanţii adiţionali cu ajutorul cărora acest candidat să obţină victoria. Alegerile prezidenţiale s-au câştigat întotdeauna cu cel puţin 5 milioane de voturi, o cifră stratosferică pentru situaţia actuală a dreptei reformiste din România. Chiar şi o guvernare eşuată a USL în anii următori nu garantează că votanţii dezamăgiţi ar veni pur şi simplu alături de ICCD/PDL/NR sau candidatul unei asemenea alianţe. Piaţa opţiunilor nu constă doar din USL şi alianţa de dreapta: absenteismul, de exemplu, este rege.

În plus, dreapta reformistă se confruntă cu un set special de circumstanţe, care fac ca situaţia să fie mult mai dificilă decât în momentele similare din trecut:

- tinerii şi în special studenţimea nu mai sunt de dreapta;

- din perspectiva majorităţii votanţilor, guvernarea Boc a decredibilizat dreapta reformistă atunci când vine vorba de soluţii economice;

- datorită antagonizării bugetarilor şi nu numai, cei mai mulţi români cu studii superioare sunt anti-PDL şi anti-alianţă;

- imaginea liderilor dreptei este asociată cu lipsa de empatie faţă de românii care nu sunt nici bogaţi şi nici intelectuali de calibru;

- dreapta reformistă nu mai luptă împotriva unei figuri centrale care mobilizează puternice energii sociale şi electorale împotriva sa (=