Mai citeşte cineva azi cărţile lui Constantin Ţoiu? Oricum cei care nu le citesc rău fac.

Ratează şansa de a se delecta cu o proză rafinată, scrisă de un autor care avea, în plin regim comunist, un aer boieresc. Cu figura lui distinsă, cu eşarfele de mătase cu care îşi înfăşura gâtul pe sub gulerele cămăşilor, cu plăcerea de a povesti diverse întâmplări într- un stil ceremonios-ironic părea un personaj dinainte de război adus cu "maşina timpului" în epoca lui Nicolae Ceauşescu.

★

Prima mea întâlnire cu el a avut loc în 1970, în redacţia revistei "Luceafărul", unde fusesem invitat la o discuţie de redactorul-şef al revistei, Ştefan Bănulescu, la scurtă vreme după ce îmi încredinţase – fără să mă fi cunoscut personal – o rubrică săptămânală de comentarii critice. Eram încă student şi n-aveam haine prea simandicoase. La loc de cinste în garderoba mea se afla un sacou dintr-o stofă groasă, de un gri argintiu, importat din Cehoslovacia. Am îmbrăcat acel sacou, mi-am pieptănat atent părul lung şi m-am dus la întâlnire.

Ştefan Bănulescu m-a primit politicos, dar şi cu o curiozitate pe care nu putea să şi-o ascundă, dornic să înţeleagă ce fel de de tânăr eram (îi fusesem recomandat, cu multă cădură, de profesorul meu, Nicolae Manolescu). În biroul lui s-a înfiinţat după câteva minute şi Constantin Ţoiu (redactorul-şef adjunct al revistei), cu o pipă în mână.

– De unde eşti? m-a întrebat Ştefan Bănulescu.

– Din Suceava.

– Şi sacoul ăsta frumos de unde îl ai?

– De la... şi am încercat să-mi amintesc numele magazinului de unde îl cumpărasem.

Constantin Ţoiu a intervenit imediat, cu aerul unui cunoscător:

– E confecţionat dintr-un postav care se face numai în Bucovina, la piuă. Uită-te şi tu – i-a spus lui Ştefan Bănulescu – ce consistenţă are! Şi imediat mi-a pipăit mâneca, invitându-l şi pe Ştefan Bănulescu să o atingă. @N_P