În toiul evenimentelor politice ale ultimelor luni, nu o singură dată am auzit una sau alta dintre părţi invocând argumentul europenităţii. Unii credeau că şi-l pot adjudeca în virtutea propriei aşezări în interiorul spectrului politic, alţii pentru că beneficiau de alianţe vizibile şi glorioase. De la vârfurile politicii, acest mod de a argumenta a trecut cu uşurinţă în discursul public şi chiar în dialogurile private de pe reţelele virtuale de socializare.

Europenitatea rămâne un indicator de forţă chiar şi în evaluările situaţiilor de ţară elaborate la nivelul UE, fiind un reper important al propriei situări şi al situării altora; unul normativ. Datorită acestei situaţii, una dintre întrebările care se pot pune în România, dar şi în oricare dintre celelalte părţi - regiuni sau state - care compun Comunitatea Europeană este: ce înţelesuri poate avea noţiunea de europenitate?

Cum se ştie, Uniunea Europeană nu reprezintă, în primul rând, un teritoriu şi o geografie politică anume, ci o comunitate întemeiată pe valori. Aceasta conferă, fundamental, U.E. caracterul unei federaţii construite axiologic, discriminându-se între ceea ce se socoteşte - prin consens sau în mod majoritar şi, mai cu seamă, tacit - valoare europeană şi... altceva. Dacă este să se recurgă la reţetarul celor mai importanţi exegeţi ai ideii europene, precum Jean-Baptiste Duroselle, Federico Chabod, Denis de Rougement ş.a., atunci se cuvine observat că valorile intrinseci modului de a fi european pe care le asumă construcţia transstatală de astăzi sunt o selecţie din cele pe care timpul le-a socotit astfel, privilegiindu-le, într-un moment sau altul, în istorie.

Rezultatul este, în mod predictibil, antologia valorică asupra căreia s-a obţinut un consens politic la nivelul principalelor forţe politice şi civice (ONG-uri, biserici, lideri de opinie) europene, dar dintre acestea con