Cu sprijinul prietenilor influenţi de la curtea imperială vieneză, Andrei Şaguna, diplomat iscusit, a obţinut mai multe drepturi pentru români decât alţi corifei ai românismului de peste Carpaţi.
Până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, ortodocşii români din Transilvania se supuneau autorităţii religioase a Patriarhului sârb de la Karloviţ. În documentele oficiale, nici măcar titulatura „ortodoxă" nu era admisă, fiind înlocuită cu formula „neunită". Deşi istoriografia Bisericii Ortodoxe Române abundă în enumerări de mitropoliţi transilvăneni, primul ierarh care conduce de drept şi de fapt o Mitropolie a Ardealului a fost, începând din anul 1864, aromânul Andrei Şaguna (1808-1873).
Un Lăpuşneanu al bisericii
Până să ajungă mitropolit, Şaguna a urcat treptele ierarhiei bisericeşti. Mai întâi, în 1847, a fost numit episcop al Bisericii ortodoxe. Când a fost ales, nu au existat concurenţi pe măsura sa. Ioan Moga (profesor de teologie), Moise Fulea (director şcolar) şi Iosif Ighian (protopopul Zlatnei) erau toţi în vârstă. La cei 38 de ani ai săi, Andrei Şaguna era un om toată puterea. Doar Ioan Popazu, protopopul Braşovului, părea să aibă mai multe şanse. Faţă de ceilalţi competitori, Şaguna a avut un atu formidabil. Era simpatizat de Împăratul Ferdinand (1835-1848) şi avea protectori la Curtea Imperială de la Viena.
Învins la vot, numit de împărat
Pentru ca Şaguna să nu întâmpine vreun obstacol în calea alegerii, s-a renunţat la o prevedere prin care episcopul trebuia să fie ardelean de baştină. În decembrie 1847, la Sinodul de la Turda, cele mai multe voturi le-au primit Moga (33 voturi), Fulea (31) şi, abia al treilea, Şaguna (27).
Cu toate acestea, dintre ei, la cererea împăratului a fost preferat Şaguna. Se spune că nu era prea îndrăgit de preoţi, care îi reproşau presupusa origine sârbă. Unor astfel de
