Vasile Blaga a preluat un partid uzat, cu imaginea puternic deteriorată şi cu o cotă de popularitate sub limita de avarie.

Preşedintele PDL are toate motivele să se considere ocolit de noroc. A muncit în partid de i-au sărit capacele în toate campaniile electorale. Efortul său a fost concretizat în victoriile PDL şi ale lui Traian Băsescu în urma cărora puterea le-a revenit în întregime. Numai că, la vremuri bune, Vasile Blaga nu a fost cel ales să se bucure de situaţia partidului. Emil Boc a devenit premier, dar a rămas şi preşedinte al PDL. La convenţia din 2011, acelaşi Boc a obţinut sprijinul de la Cotroceni pentru a continua la şefia partidului, deşi se vedea din avion că PDL este în cădere liberă. Blaga a pierdut în urma aranjamentelor de culise, la masa verde, după expresia atât de celebră în zilele noastre. Mazilirea sa mers până la capăt, fiind lăsat doar simplu senator. Adversarii şi adversarele din partid s-au felicitat şi au mers mai departe către noi izbânzi ale guvernării Boc.

În plină prăbuşire, Vasile Blaga a părut o soluţie salvatoare primind nesperat şefia Senatului, pe care avea să o piardă câteva luni mai târziu. Dar a devenit preşedinte PDL, ceea ce îşi dorise şi se părea că nu i se va mai împlini.

Însă, a preluat un partid uzat, cu imaginea puternic deteriorată şi cu o cotă de popularitate sub limita de avarie. Un partid afectat de numeroase dezertări, din moment ce nu mai avea capacitatea de a oferi locuri sigure pe lista colegiilor electorale.

Aflat în situaţie disperată, PDL a fost obligat să accepte ideea aşa-zisei coagulări a dreptei, de fapt camuflarea partidului într-o alianţă care să mai taie din greaţa unei părţi bune a electoratului faţă de sigla democrat-liberalilor.

Teoretic, părea o soluţie funcţională. Nu toţi cei dezamăgiţi de guvernarea Boc sunt suporteri ai USL. O nouă alianţă ar fi avut p