Este, cred, o dovadă de inabilitate să începi, ca editorialist, cu o definiţie. În acest caz, mă tem, nu am încotro. Alegerile pot fi de două feluri. De regulă noi ne gândim doar la primul gen de alegeri - acelea competitive. Sunt competitive acele alegeri în care există o înfruntare reală între doi sau mai mulţi concurenţi apropiaţi ca forţă electorală. Bush versus Gore, spre exemplu.

Spre deosebire de acestea, alegerile non-competitive antrenează concurenţi foarte inegali. Uneori, acestea degenerează în competiţii de faţadă. În termeni sportivi, ele ar fi echivalentul unui meci între AS Roma şi (celebra) Avântul Prăbuşirea. Există, fireşte, mai degrabă o diferenţă de grad între alegerile non-competitive şi acelea competitive. De regulă, în ştiinţele politice sunt considerate non-competitive alegerile în care între primii doi clasaţi există o difenţă mai mare de 20 de procente. Alegeri non-competitive sunt şi acelea în care nu concurează decât un singur candidat. Sau unde nu avem, cu adevărat, decât o singură opţiune, aşa cum era cazul cu alegerile din perioada regimului socialist de dinainte de 1989, când pe buletinul de vot nu figurau decât candidaţii oficiali.

Cred că înţelegeţi acum unde ne îndreptăm. Haideţi să avansăm un exemplu. Ficţional, evident. Să presupunem că cineva, Ionescu, este ales Preşedinte cu 5 milioane de voturi. Şi apoi împotriva sa votează, într-un eventual referendum, 7 milioane de cetăţeni. Ce ne spune această comparaţie între cele două cifre?

În termenii teoriei votului, nimic. Desigur, politicienii pot să comenteze cum doresc, este problema lor. Dar în termenii analizei teoretice, profesionale, cele două situaţii nu sunt echivalente. Ionescu a fost ales, în prima situaţie, în cadrul unor alegeri competitive. Altfel spus, a luat (doar) 5 milioane de voturi pentru că în turul 2 s-a confruntat cu un contracandidat (să îl num