Realitatea ne obligă să ne întoarcem, iar şi iar, "nu de multe ori, dar cam des" (vorba lui Caragiale!), la tema crizelor care răscolesc lumea socială în care trăim.

Despre circulaţia apei în natură a auzit oricine a mai trecut pe la şcoală, chiar şi generaţiile pentru care instituţia res­pectivă a devenit mai degrabă prilej de "socializare", decît oportunitate de învăţare, spaţiu de efort educaţional şi atelier de creaţie culturală. La fel, poate, ştie fiecare ceva despre circulaţia "naturală" a altor elemente, ori artefacte create de oameni, de la deşeuri şi reziduuri, pînă la idei şi reprezentări asupra realităţii. Circulaţia crizelor în spaţiul social, în schimb, este un fenomen mult mai puţin cercetat şi cunoscut, dar care are puterea de a releva trăsăturile esenţiale, cîştigurile şi pierderile pe care societatea în care trăim le generează din confruntarea ei cu factorii destabilizatori care o asaltează.

Nu o să ne batem capul, acum, cu prea multă teorie dar, de dragul comunicării eficiente, o să spunem că semnul cel mai sigur al existenţei unei crize într-un (sub) sistem social este prezenţa, dezvoltarea, reproducerea şi amplificarea sistemantică a tensiunilor, a stărilor conflictuale şi a conflictelor des­chise, care împing sistemul respectiv tot mai departe de optimul lui funcţional, spre regiunile extreme, "foarte departe de echilibru", aşa cum le-a numit I. Prigogine, acolo unde şansele de supravieţuire nu mai pot fi păstrate decît prin măsuri extreme şi neconvenţionale de restructurare.

Din perspectiva acestei definiţii, faptul că societatea românească este pradă crizelor în toate structurile sale esenţiale - economie, ges­tiune şi decizie politică, învăţămînt, formare şi educaţie, respectiv cultură şi valori morale, cu greu ar putea fi contestat de orice om de bună credinţă. Pe de altă parte, nu prezenţa în sine a crizelor, pînă la un pu