Drumul către prăpastie al Oltchim descrie efectul dezastruos al managementului pe care statul îl poate practica în companiile sale.
Spre deosebire de cehi, polonezi sau unguri, noi nu avem nicio companie cu respiraţie regională, care să-şi fi extins afacerile şi interesele în afara graniţelor. În timp ce la Bucureşti se reiau zvâcnirile aşa-numitei reforme a companiilor în care statul rămâne un acţionar păgubit şi păgubos, în restul regiunii centrului şi estului european afacerile se luptă cu turbulenţele crizei.
Noi încă mai medităm filosofic, fals şi oarecum confortabil, dacă este sau nu cazul să privatizăm ceea ce numim perlele coroanei, adică acele companii fanion pe care le considerăm strategice. Deocamdată, „perlele“, în mare parte, sunt subevaluate, trăiesc pe linii de credit pentru plata furnizorilor şi a obligaţiilor către stat, n-au tehnologie şi nici viziune de dezvoltare. Pentru managerii lor, importantă este supravieţuirea.
În timp ce corporaţia petrochimică poloneză PKN Orlen este cea mai mare companie europeană, potrivit unui clasament întocmit de firma de consultanţă Deloitte, combinatul Oltchim a ratat şansa dezvoltării. Epopeea combinatului de la Oltchim exemplifică absurditatea speranţei că poţi continua să faci afaceri fără bani şi fără investiţii, în timp ce cari în spate un munte de datorii. O comparaţie între un colos petrochimic aşa cum e PKN, care are şapte rafinării, reţele de benzinării, extins în Cehia şi Lituania, şi Oltchim pare ridicolă. Oltchim are un capital minuscul, ridicol de mic, peste care apasă, cum spuneam, datorii imense. Totuşi, nu poţi să nu te întrebi, retoric, ce miracol i-a făcut pe polonezii de la PKN să fie atât de puternici şi profitabili şi ce blestem apasă asupra combinatului Oltchim? În economie, nu e vorba de miracole, nici de blesteme, e vorba de de
