Rezumarea istoriei învăluite într-o ceaţă densă a aromânilor (sau macedo-românilor sau vlahilor) reprezintă o încercare foarte dificilă, dacă nu imposibilă. Chiar şi recenzarea unei cărţi despre aromâni este delicată, având în vedere multitudinea problematicilor pe care o ridică studiul unui popor mai puţin cunoscut, locuind în mai multe ţări. Atunci când acestea mai sunt şi balcanice, chestiunea devine şi mai spinoasă, având în vedere recrudescenţa naţionalismului.
Originea aromânilor rămâne oarecum o enigmă, căci se învârte în jurul dezbaterii: reprezintă ei rămăşiţele romanităţii sud-dunărene sau au migrat de la nord de Dunăre, având în vedere şi preocuparea lui esenţială: păstoritul?1 Recuperarea acestei tematici, ocultată cincizeci de ani de regimul comunist, a avut loc totuşi după 1989. Volumul Aromânii. Istorie, limbă, destin (Editura Humanitas), coordonat de Neagu Djuvara, el însuşi cu origini aromâne, adună mai multe studii publicate în 1988 în revista de specialitate a Institut National des Langues et Civilisations Orientales (INALCO) din Paris, editată în limba română pentru prima dată în 1996, reeditată în 2012. Totul a plecat de la o comunicare a lui Neagu Djuvara din 1986 despre diaspora aromână care a stârnit interesul francezilor. Volumul urmăreşte chestiunea aromânească din mai multe unghiuri de cercetare, folosind elemente de istorie, istorie comparată, lingvistică, pentru a retrasa destinul unui popor cam prea uşor uitat.
Capitolul Romanizarea lingvistică şi culturală în Balcani. Supravieţuiri şi evoluţie, de Cicerone Poghirc, aduce argumente greu de contestat privind teza originii aromânilor: urmaşii populaţiilor trace şi ilire romanizate. Nu trebuie uitat faptul că matricea Imperiului Roman a fost mult mai mult timp prezentă la sud de Dunăre decât la nord de Dunăre şi, probabil, numai invazia slavilor şi sta
