Banul public este unica şi aberanta salvare a unui grup de elită.

Corpul sportului seamănă cu un organism care moare pe repede înainte. În fiecare zi e mai rău, în fiecare dimineaţă descoperi o nouă ulceraţie. Lucruri la care îţi era imposibil să te gîndeşti ieri devin azi de un firesc cumplit. Cu asemenea viteză încît te cuprinde, ca în celebrul tablou al lui Munch, un enorm strigăt mut. Ultima cădere se numeşte Oltchim, cea mai bună echipă a ţării. A intrat brusc în colaps după ce şi-a declarat un buget mai mare decît al unui club de fotbal privat care trage la titlu. O aberaţie. Un cer de întrebări cade cu zgomot, dar nu e timp decît pentru a constata tăcerea minţilor. Cum de ani de zile nu s-a găsit o soluţie? Cum de nu a existat măcar un minim plan care să atenueze prăbuşirea? Ori totul e doar un banc prost şi mîine vom vedea vreun miliardar fără faţă şi fără trecut urcînd în şaua-i generoasă ceata de Ilene Cosînzene? Tăcere radio. Tot ce ştim e că nu mai sînt bani. De la un milion de euro pe lună la mîna întinsă. Şi senzaţia că următoarele meciuri se vor juca la poalele Fatimei. Cu prelungiri la Lourdes.

Constantin Roibu, managerul, a avut un vis. Acum avem cu toţii un coşmar cu accente comice. Se propune atragerea unui mizilic de “400-450 de firme care să sponsorizeze cu 7000-8000 euro pe an”, chestie care “ar rezolva problema”. Minuscul contratimp: nu există atîtea firme pentru tot sportul românesc. Şi, Dumnezeule, cum să promovezi coerent o asemenea armată de societăţi comerciale? Neant. De fapt, în absenţa lui Făt-Bănos, există o singură soluţie, perfect anticoncurenţială, cu iz socialist, dar singura posibilă în momentul în care de pe azi pe mîiine pămîntul dispare de sub picioarele unei multinaţionale care vrea Liga Campionilor: intervenţia statului. De fapt, continuarea intervenţiei.

Oltchim era de stat oricum. Bunul, aberantul, provi