"Este normal ca oamenii să-şi păstreze porţiuni din viaţă pe reţelele sociale, dar acest obicei poate fi dus prea departe, aşa cum am făcut eu. Mi-am înregistrat toate conversaţiile timp de trei ani.
Recent, am ascultat o conversaţie pe care am purtat-o în urmă cu şase ani. Era o discuţie pe care am purtat-o într-un bar aglomerat cu prietenul meu Mark. Motivul pentru care am această înregistrare este că purtam un reportofon ascuns după mine şi înregistram tot. Mark era unul dintre puţinii oameni care ştiau despre obsesia asta ascunsă a mea şi nu era de acord cu ea.
Mark:Nu mi-e teamă că o să zic ceva greşit şi că o să regret mai târziu. Dar viaţa e trecătoare.
Eu:Pai şi asta nu te face să vrei să-ţi înregistrezi toate momentele din viaţă?
Mark: Nu, îmi pace că viaţa a trecătoare. Posteritatea e bună în doze mici.
Lăsaţi-mă să vă explic de ce făceam acele înregistrări. Totul a început când aveam 23 de ani. Vroiam să fiu jurnalist de radio. În acel moment al vieţii fusesem dat afară de la facultate, îmi câştigam existenţa livrând pizza într-un oraş din Colorado şi eram nefericit. Am auzit o poveste la radio despre un scriitor numit Scott Carrier, care călătorea prin SUA şi intervieva schizofrenici. A avut un efect profund asupra mea. A fost ca şi cum nimic nu mai conta şi nu mai puteam auzi decât o singură voce care îmi vorbea mereu.
Totul părea destul de simplu la prima vedere. Tot ce trebuia să fac era să cumpăr un reportofon, să fac nişte înregistrări, să produc primul meu articol, să-l dau cuiva de la radio să-l asculte şi să primesc un job pentru asta.
Problema mare era că (şi am descoperit foarte repede asta) eram îngrozit de ideea de a intervieva oameni. Mi-era teamă că articolul meu va fi nasol şi că radioul, în loc să fie salvarea mea, se va transforma în marele eşec al vie