M-a frapat mirarea cu care se întreba recent Sorin Ioniţă „cum o fi să fii un distins clasicist precum prof. Zoe Petre şi să trebuiască să cânţi în cor alături de naţional-socialistul Dogaru, moştenitorul ceauşismului de anii '80?". Respect enorm abilităţile de analist ale domnului Ioniţă şi implicarea sa asiduă în favoarea ieşirii României din starea de înapoiere economică şi primitivism politic. Dar remarca sa mi s-a părut mioapă. Imposibil să nu fi dat în interacţiunea sa profundă cu sfera publică de indivizi inteligenţi, intraţi in alianţe nefaste din motive de oportunism sau pur şi simplu pentru a-şi peria egoul.

Furia oarbă provocată de omiterea din schemă sau de faptul că nişte nou-veniţi ocupă spaţiul considerat propriul fief aproape că îi face pe aceia dintre noi cu pretenţii intelectuale să-şi piardă minţile. Chiar romancierul american Gore Vidal, decedat de curând, remarcase că „de fiecare dată când un prieten are succes, o părticică din mine moare".

Cel mai la îndemână motiv pentru ca Zoe Petre să se regăsească acum alături de Dogaru în USL - în ceea ce ar putea părea o repudiere a propriei susţineri pentru Emil Constantinescu în încercarea acestuia de a orienta României către Occident - este, desigur, unul de natură personală. Un uzurpator, unul nedemn pe deasupra, a pus mâna pe Cotroceni şi se pretinde un mai bun reformator decât au fost ei. De-ar fi fost Traian Băsescu şi un om cu duhul blândeţii şi obiceiuri placide, şi cu siguranţă că pentru exproprierea Preşedinţiei în ochii ei tot drept un monstru ar fi trecut. Ofensa este atât de strigătoare la cer, încât scuză pe deplin conivenţa cu indivizi ale căror standarde politice sunt cu mult mai dubioase decât ale lui Băsescu.

Fireşte că Zoe Petre nu este singura ce îl repudiază pe Băsescu. La scară mai largă, eşecul preşedintelui constă în faptul că a omis să acţioneze ca un