Câtă putere de decizie au în realitate cetățenii cu drept de vot asupra economiei.

Aproape jumătate din populația lumii trăiește astăzi într-un stat democrat, conform calculelor Economist Intelligence Unit. De la Al Doilea Război Mondial și până acum, numărul democrațiilor a crescut constant. Să ne amintim, chiar și așa, că majoritatea țărilor nu au o experiență îndelungată a statului de drept, și că, pentru o bună bucată de timp, filosofia politică a considerat „democrația“ un cuvânt tabu, de nepronunțat.

Marii gânditori se temeau, în primul rând, că principiile democrației vor duce la regresul societății. Platon avertiza că, într-un asemenea sistem, liderii „le vor lua bogățiile celor înstăriți, își vor pune deoparte cât vor putea, iar restul îl vor împărți poporului.“ James Madison, unul dintre părinții fondatori ai Americii, se temea că democrația va duce la „tipărirea masivă de bancnote, ștergerea datoriilor, diviziunea egală a proprietăților sau orice alte proiecte mârșave de acest fel.“ Și John Adams, cel de-al doilea președinte din istoria SUA, era îngrijorat că supremația maselor ar presupune împovărarea celor avuți cu impozite uriașe, totul în numele echității sociale. Și că, prin urmare, „oameni leneși, malefici, nechibzuiți vor începe să trăiască în desfrâu, să facă cheltuieli extravagante și să-și vândă tot ce au, pentru ca apoi să-și ceară partea din diviziunea bunurilor pe care le-au vândut.“

Poate fi dictatura o soluție?

Democrația este departe de a fi perfectă, însă nici sistemele alternative nu s-au dovedit mai sănătoase. Regimurile totalitare încearcă să obțină sprijinul popular cedând în anumite părți (de exemplu, prin acordarea de combustibili ieftini); în paralel, pentru a-și asigura statornicia, investesc masiv în poliție și armată. Așa se explică de ce monarhiile absolutiste din Franța și Spania au fost pe punctul de a se