Pelicula jurnalelor reţinând absolut orice, de la teoriile diaristului la banalităţile pe care le debitează la masă, transcrise cu grijă pe hârtie şi încredinţate posterităţii, devine pentru Andrei Pleşu o platformă de traversare existenţială şi continuă decantare interioară.
Deşi faţă de specia jurnalului Andrei Pleşu are destule rezerve, volumul în al cărui Cuvânt înainte şi le formulează, Note, stări, zile, acoperă sistematic patruzeci de ani de viaţă şi de notaţii: din 1968, anul „Primăverii de la Praga“, şi până în 2009, când editorul i-a cerut imperativ această carte, ca şi pe celelalte publicate din 1990 încoace. Cifrele au, aici, semnificaţia lor. Revoluţia din 1989 împarte acest interval în două segmente aproape egale, ca şi cum experienţa tuturor libertăţilor exterioare ar fi trebuit măsurată după cea a dificilei libertăţi interioare, în regimul trecut.
Materia însemnărilor diaristice ale celui mefient faţă de Jurnal este, după cum spune însuşi mefientul, de cinci-şase ori mai amplă; şi umple nişte „caiete vechi“, din care autorul a selectat – logic – cam o şesime de material. Expunerea de acum nu reprezintă însă o premieră, întrucât majoritatea textelor (interesant termenul folosit de autor) au apărut, în timp, în Dilema (Dilema Veche). Avem aşadar un fel de filtru publicistic, o primă testare a unor însemnări asumat subiective, în coloanele unei rubrici săptămânale, în care Andrei Pleşu secţiona raportarea la actualitate prin asemenea recuperări, din caiete „vechi“, ale unor rânduri cu miză şi miez. Fiindcă, dincolo de autocenzura şi ezitările autorului, aceste pagini testate mai întâi publicistic, iar apoi restituite funcţiei lor iniţiale şi puse într-o succesiune Bildung, fac o carte ce trebuia odată şi-odată publicată.
O carte trecută prin mai multe ape şi prin meticuloase operaţiuni de structurare. Au fost ope
