- Editorial - nr. 176 / 11 Septembrie, 2012 Si azi se mai tanguie prelung clopotele tuturor bisericilor prea mult patimitului Ardeal, chemand si adunand, din cele patru zari, parca intr-un requiem transilvan, sub fluturari de steag Tricolor si un singur gand, romanii spre mormantul de langa gorunul lui Horea, de la Tebea, Pantheonul Motilor si al Apusenilor. Acolo a coborat Craisorul Iancu sa-si duca somnul lin, la dorinta lui. Acolo, la Tebea, o inima a neamului nostru romanesc, urmasii celor care, in viforele timpului, au stiut sa fie bravi si demni strajeri, precum stejarii si brazii neaplecati ai Cetatii Apusenilor si ai romanismului, an de an, de 140 incoace trecuti, se aduna, ca o seva a dainuirii, sa-i cinsteasca memoria, jertfa si faptele lui. In fiecare an, intre 9 si 14 septembrie, pamantul si iarba care-i acopera somnul tresar la chemarea Marsului Iancului: "Astazi, cu bucurie,/ Romanilor, veniti,/ Pe Iancu din Campie/ Cu toti sa-l insotiti...”. O chemare nedespartita de vesnicul fior de libertate al acelui "muncit si neastamparat Rege al muntilor”, care, in involburarile vremilor de la 1848-1849, a pus "pumnul in pieptul furtunii”, adunand in juru-i pe cei intr-un glas rostindu-si vrerea, neinduplecarea si, mai ales, adevarul ca "Ardealul nu-i pustiu!”. Ridicat din puterile si radacinile adanci ale unei natii, la doar 24 de ani mare comandant de oaste in cetatea de cremene a Apusenilor, devenea "uraganul” care, la 1848, "venea sa curete aerul”, dusmanit de cei stapaniti de frica de a vedea in el, nepatatul luptator pentru cucerirea drepturilor natiei lui, un nou Decebal. Cel increzator in acea lupta "cu arma legii”, mai apoi indreptatit sa se fereasca de "darul grecesc” ("Timeo danaos et dona ferentes”) al mincinosului suveran imperial, cuteza, in urcusul Gogotei, sa-l infrunte pana si pe imparatul de la Viena. Iancu, cu personalitatea-i purtand nim