La noi, dacă se şi iese la miting, mai rar se întâmplă să fie alt motiv decât cel identitar. Au protestat de curând agricultorii, asemenea manifestaţii cu tentă economică sau socială au fost însă extrem de puţine de la 1991 încoace.

În schimb, asistăm la o serie de marşuri şi proteste care au la bază chestiunea identitară. Mai recent la Cahul şi Bălţi, şi acum, pe 16 septembrie, la Chişinău. Pe de-o parte, sunt unioniştii, care pledează pentru unirea cu România, iar pe de alta, cei care îşi spun statalişti, dar care optează pentru Uniunea Euroasiatică, un fel de back in the USSR.

Diferenţa între cele două mişcări este însă enormă. Unioniştii optează, de fapt, pentru integrarea europeană. Cu precizarea că ei văd locul Republicii Moldova în Europa în cadrul statului român, nu ca stat separat. Şi aici nu e nimic „anticonstituţional", ar fi dacă aceştia ar dori schimbarea prin violenţă. În Belgia, de pildă, există o mişcare a valonilor francofoni care pleadează pentru unirea cu Franţa, iar o parte însemnată a flamanzilor vorbitori de neerlandeză (sau olandeză) susţin separarea de Valonia (nu şi unirea cu „patria-mumă", Olanda). Ambele mişcări nu sunt interzise şi, cu atât mai mult, membrii acestora nu sunt persecutaţi sau etichetaţi drept „trădători de ţară". Admiţând că odată şi odată Belgia nu va mai exista ca stat, părţile sale se vor regăsi ambele tot în UE şi în NATO. Ca şi în cazul unor ipotetice noi state, precum Scoţia sau Catalonia.

La noi însă cele două curente majore se confruntă pentru apartenenţa la două spaţii geopolitice şi civilizaţionale diferite, raportat la respectul faţă de drepturile omului, libertatea de expresie, demnitatea naţională, statul de drept ş.a.m.d. Mass-media de limbă rusă, dar şi unele de limbă română (care se pretind a fi de limbă „moldovenească"), ca să nu mai vorbim de cele câteva partide minusculule - al socialiştil