În faţa unui cerşetor, am avut întotdeauna sentimente incompatibile: de la compasiune la groază, de la neputinţă la indiferenţă. Groază că viaţa te poate scoate în stradă, nu se ştie de ce şi când anume; neputinţă, fiindcă nu poţi să-i ajuţi mereu; nu ai cum. Indiferenţa s-a născut abia atunci când am constatat că cerşitul era luxul de a refuza să faci ceva pentru a trăi; iar faţă de propria mea indiferenţă mă simţeam vinovată.

Cândva am desluşit trei feluri de a cerşi: unul, practicat zilnic, ţinând de obişnuinţă; altul, la care se recurge ocazional, cu tendinţa de a se fixa în meteahna cu pricina, iar cel de-al treilea era pur şi simplu forma de a-ţi manifesta groaza de viaţă şi de moarte; de a te simţi sfârşit într-o lume insensibilă.

E drept, la noi, cerşitul a devenit o meserie extrem de bănoasă, întinzându-se ca o plagă. Mă întreb, când o infracţiune, precum cerşetoria (a se vedea art 367 din Codul penal - "fapta persoanei care, având capacitatea de a munci, apelează în mod repetat la mila publicului, cerând ajutor material, se pedepseşte cu închisoare de la o lună la 3 luni sau cu zile amendă") este încurajată să devină profesie de lux, de ce nu sunt căutaţi şi pedepsiţi şi "încurajatorii", nu numai făptaşii? Dar când nu este infracţiune, ci pur şi simplu disperare lăsată să circule în văzul lumii, cine trebuie sesizat, căutat, pedepsit?

"Feriţi-vă de cerşetori; adevărata sărăcie nu iese pe stradă", scria Balzac, la începutul secolului al XIX- lea. Şi totuşi, ce înseamnă să stai cu mâna întinsă, zi şi noapte, într-o ţară bogată, doar, doar s-o îndura cineva de tine? Cred că autorităţile nu şi-au pus întrebarea ce e de făcut cu cerşetorii autentici, cei care, cu adevărat, nu sunt capabili să muncească. Oare sunt prea mulţi care se milogesc motivat, în România ? Există o statistică a persoanelor care apelează la mila publicului pentru a-şi procu