România se trezise dintr-o dată cu valuri de valută în bănci. Prin anii 2003-2004. Iar românii s-au repezit să se împrumute. Creditul de consum o luase la goană. La fel, creditul pentru locuinţe.

Banii ne-au fost de folos. Economia a luat avânt. PIB-ul a crescut ani la rând. Inflaţia a fost adusă sub control, chiar dacă, comparativ cu alte ţări, continua să fie mare. Multe lucruri începuseră să se schimbe în ţară. Să nu uităm că, înainte ca fluxul de bani să năvălească în bănci şi din bănci către populaţie, în prea puţine cazuri o familie de la noi avea posibilitatea să adune ban lângă ban pentru a-şi ridica o casă. Creditul ipotecar a simplificat lucrurile. Prin extinderea creditării, România s-a ales şi cu un eficient stimulent pentru o muncă performantă. Familia intra în propria-i casă, ipotecată însă în favoarea băncii. Iată motivul ce o făcea să tragă cu dinţii, muncind şi câştigând bani, pentru a-şi putea plăti casa. Din această competiţie pentru existenţă, desfăşurată pe scară mare, a câştigat familia şi a câştigat societatea.

Dar dincolo de faţa luminoasă am văzut şi o faţă întunecată. Grosul populaţiei a continuat şi atunci să trăiască din veniturile curente, foarte mici în cazul celor mai multe familii, din care erau nevoite să-şi procure mâncare, să plătească întreţinere, să-şi cumpere haine. Dacă vreo câteva milioane de români - fapt deloc neglijabil - şi-au procurat bunuri şi servicii de pe piaţă plătind combinat, din venituri proprii şi din credite, mult mai multe milioane de români n-au avut această şansă.

E rău totuşi că populaţia, măcar în parte, şi-a putut îmbunătăţi astfel condiţia de viaţă? Pare că o astfel de întrebare nu poate să aibă decât un singur răspuns: e chiar foarte bine. A fost însă şi o parte rea: efectul pervers. Căci pe piaţa internă cererea de consum a surclasat oferta de bunuri şi servicii. Aşa ne-am trezit noi