Este absolut normal ca muzica să apuce pe drumul urmat de societate. Într-o lume bazată tot mai mult pe concentrarea capitalului, proiectele, inclusiv cele muzicale, se derulează din ce în ce mai repede, pentru ca rulajul să se producă în cicluri cît mai scurte şi mai dese. Automatizat. E doar o constatare, nu şi o acceptare a stării de fapt...
Am avut privilegiul de a trăi muzicile anilor ’90 chiar acolo, în miezul lor încins. La Radio Contact. De la începuturile modeste, pe o frecvenţă din bandă est care se auzea doar prin Bucureşti, pînă la reţeaua naţională de la sfîrşit de mileniu. De la animatorul căruia i se spunea să nu introducă în program doar melodiile preferate şi care trebuia să pună single-urile difuzate într-o anumită ordine în cutie, pentru a nu fi repetate de cel care venea după el, pînă la foaia numită playlist, care te aştepta pe masa de mixaj şi pe care era trecut inclusiv locul unde trebuia să ai intervenţia. De la mix-urile efectuate pe pick-up, cu viniluri catifelate, şi de pe casete întoarse cu derulare rapidă pînă la cue, apoi scoase din deck şi potrivite cu degetul, pentru a porni corect, pînă la CD-ROM-ul care, odată introdus în calculator, te transforma în simplu executant.
Desigur, totul trebuie să evolueze. Să se automatizeze. Să fie eficient. Dar este valabilă această teorie economică în artă? În muzică? Producătorii care au împrumutat sample-uri din deceniile anterioare, pentru a broda în jurul lor diverse aranjamente simpliste, vor spune că tot ce s-a putut compune s-a compus şi că nu mai există loc pentru originalitate. Un pretext pentru a scuza, în cel mai bun caz, lipsa propriului apetit pentru expresie.
De aceea, începînd cu 1993, Mariah Carey şi-a clădit succesul pe teme preluate din repertoriul altor artişti, apărute în deceniile anterioare. De aceea, după excepţionalul material discografic de debut solo a
