Auzit mai deunăzi într-un interviu la un post de televiziune, femininul substantivului paria mi se păruse a fi un simplu accident, o neatenţie în rostire. O căutare pe Internet a fost de ajuns pentru a contrazice speranţele vane: forma are mii de atestări, prin care îşi manifestă din plin vitalitatea inocentă. De la o ştire jurnalistică (cu fotografie) preluată rapid de alte publicaţii – „Pictorialul care a făcut-o pe această actriţă o paria în ţara ei!“ (Cancan, 19.01.2012) – pînă la reportaje locale – „Fetiţa orfană bătută de colegi, tratată ca o paria de conducerea şcolii şi a inspectoratului“ (Vocea Vîlcii, 4.06.2012) –, femininul e cît se poate de prezent în limbajul presei şi cu atît mai mult pe bloguri şi în comentariile cititorilor: „sînteţi în situaţia unei paria politice“ (13.06.2012).

Forma etimologică, singura acceptată de dicţionare, e masculină: substantivul paria – de origine indiană (din tamilă), cum o indică şi sensul său denotativ, întemeiat istoric – a fost preluat în română din franceză. Prima sa atestare din Dicţionarul limbii române (DLR, Litera P) provine din traducerea lui Leon Asachi din Bernardin de Saint-Pierre, Bordeiul indienesc, publicată în 1821 la Iaşi. Cu sensul figurat – de „persoană sau colectivitate urgisită, dispreţuită, căreia nu i se recunoaşte nici un drept“ (DEX) – cuvîntul e folosit, în secolul al XIX-lea, de Ion Codru Drăguşanu, Gheorghe Bariţiu, Andrei Mureşanu, Eminescu etc. Nu se înregistrează nici o ezitare, nicio variaţie în forma cuvîntului: fiind vorba de un termen cultural modern, e întrebuinţat ca substantiv invariabil, iar încadrarea sa gramaticală (cînd nu se evită, prin recursul la structuri calificative: e paria, ca paria, menit de paria) e la genul masculin: „ca un paria“ (Eminescu), „un paria persecutat“ (Ibrăileanu). Termenul e masculin şi în franceză, ca şi în alte limbi în care a fost preluat. Ex