Nici pe Gheorghe Dinică, nici pe Ștefan Iordache nu l-am văzut pe scenă, numai în filme sau la televiziune. Gândurile de mai jos sunt rezultatul clipurilor de pe youtube și de pe trilulilu pe care le-am ascultat de o mie de ori și din interviurile pe care le-am văzut.

Alături de faptul că în mod evident au fost actori minunați, cu o charismă și un talent de invidiat, cu-adevărat importante mi se pare o deosebire, și anume faptul că Dinică a fost mai dintr-o bucată, în schimb, Iordache, unul care și-a gândit rolurile.

Nu vreau, Doamne ferește, să propun vreun clasament – ar fi inepție curată. Nu vreau nici să aleg între cei doi și nici să spun că Iordache a fost mai inteligent. De la un nivel în sus oricum nu contează.

”Mi-e greu să analizez asta” – i-a răspuns Dinică Eugeniei Vodă în Profesioniștii vorbind despre procesul dintre repetiții și spectacol și cred că e o frază care îl caracterizează. Personalitatea lui actoricească te-a cucerit exact datorită acelui tăvălug simpatic, a radierii vădit necontrolate.

Dimpotrivă, Iordache a avut un control care te-a fermecat. Ascultați numai Cocoșelul ăsta și spuneți-mi dacă nu vă înfiorați! Dar vă înfiorați și pentru că știe al naibii de bine să-și moduleze vocea, să te învăluie în modulațiile alea, să-ți dea de știre că știe ce se petrece în tine când îl asculți sau îl vezi.

Uitându-mă la un interviu luat de Marina Constantinescu lui Alexandru Tocilescu m-a uimit o frază: ”Tu-l spui pe Dinică, eu pe Iordache, care a refuzat să joace într-un episod nereușit al unui serial ratat.” O frază fără milă, dar care demonstrează, cred, ceea ce am încercat să spun. Un actor cu o ”privire ageră” (nu mai știu unde-am citit asta dar e mai mult decât precis), dintr-o bucată, cu o incredibilă forță a instinctului, celălalt cu o privire ușor melancolică, rafinat, cu o incredibilă forță a reflexiei.