Mi-au plăcut întotdeauna poveştile cu fantome. Îmi amintesc de una dintre povestirile lui Oscar Wilde, pe care am citit-o şi răscitit-o în copilărie, pînă la memorare deplină. „Fantoma din Canterville“ îi zicea şi-şi găsise locul într-o antologie de proză englezească. Îmi părea rău de bietul Sir Simon, respectabil spectru britanic care ajunsese să fie ciuca bătăilor unor preadolescenţi americani. Să ajungi să ţi se recomande pragmatic să-ţi ungi cu ulei lanţurile din care ar trebui să zornăi lugubru sau să aluneci nedemn pe marmeladă cu poalele giulgiului de fantomă în cap, mai mare umilinţa!

DE ACELASI AUTOR O Cola de sfîrşitul lumii Despre domnul Goe, cu simpatie La poştă TimpFascinaţia pentru groaznic şi îngrozitor a fost însă alimentată nu de episoadele astea rare şi neserioase, ci de Edgar Allan Poe, de filme şi de fotografii. De povestirile din faţa blocului, care prelucrau în imaginaţie de copil diverse legende urbane. Ţin minte şi acum povestea uneia dintre prietenele de la bloc. Cu mare imaginaţie fata, nu neg, dar şi cu cîţiva ani mai mare decît picimea care o asculta cu gura căscată, Nela ne-a povestit despre propria ei fantomă de acasă. Te-ai fi aşteptat ca fantomele astea să se manifeste mai ales prin castele şi conace victoriene pline de cotloane... ei, nu, fantoma Nelei bîntuia betoanele blocului comunist în care locuiam cu toţii. Ne-a ţinut într-un suspans teribil povestind cum înainte de apariţia strigoiului simţea aşaaa, o gheară rece pe gît, cum i se împăienjenea privirea şi cum, în punctul culminant în care o umbră omenească neagră şi urît mirositoare apărea între cele două fotolii din sufragerie, ea leşina numaidecît. Noi, ăştia mai micii, strînşi unii în alţii în asfinţitul spre înnoptare al serii de vară, ne udam literalmente chiloţii de frică. Se mai povesteau la bloc şi diverse alte istorii cu morţi-vii îngropaţi şi dezgropaţi ap