Pe vremea lui Ceauşescu am lucrat cîţiva ani ca ghid ONT. Aveam, carevasăzică, privilegiul imens de a putea intra în contact cu turiştii din Vest. De la început, atent la abilităţile lingvistice ale şoferului de autocar (nu ştiai niciodată care dintre ei este „supraveghetor“), le spuneam: „Mă numesc aşa şi pe dincolo, astăzi vom face împreună turul de Bucureşti, vă propun un joc. Dumneavoastră îmi adresaţi întrebări iar eu vă răspund sau nu. Ăsta-i jocul“. Turiştii rîdeau, în autocar atmosfera se destindea brusc. Toţi ştiau că se află într-o ţară comunistă, unde libertatea de expresie este o glumă proastă. Cît dura turul de oraş, le dădeam înainte cu istoria României, conform „vulgatei bunului român“ (conform definiţiei lui Horia-Roman Patapievici de mai tîrziu): de pază la porţile creştinătăţii, turcii care ne-au tot bumbăcit secole la rînd şi aşa mai departe. Era în mine un soi de orgoliu. Nu doream să se uite oamenii ăia la mine ca la un amărît de „biafrez european“, nemîncat, necitit, nedus la biserică. Ajunsesem pînă acolo încît găseam oarecare scuze şi pentru lipsurile vieţii de zi cu zi. „Am cumpărat industrii întregi de la voi pentru a ne dezvolta, acum trebuie să le plătim.“ Pe asta am zis-o pînă cînd am văzut că nu mai există biserica Sfînta Vineri. Din acea zi începînd, nu am mai avut chef să găsesc nici cea mai fragilă scuză regimului ăluia.
DE ACELASI AUTOR Ne consultă Europa! Utilităţi particulare Priorităţi rurale Sînt expiratAzi mă enervează MCV-ul. Nu neapărat din acelaşi tip de orgoliu naţional. În principiu, ştim cu toţii, meceveul e o chestiune care vrea să asigure 25 de state membre că alte două au o justiţie eficientă, dreaptă, golită de corupţie. Ce să nu-ţi placă? În fond, oricare cetăţean îşi doreşte aşa ceva, din oricare ţară ar fi el. Din păcate, de la principii la practică, avem cale lungă. În primul rînd, cele patru obiective
