De cînd, pe lîngă profesiunea didactică, mi-am asumat şi anumite responsabilităţi de administraţie academică, mă confrunt, în mod constant, cu un tip de solicitare foarte curioasă. Prin intermediari binevoitori, prin viu grai sau chiar prin petiţii foarte oficiale – cu numere de înregistrare şi semnături pline de simţ de răspundere –, diverşi studenţi, masteranzi ori doctoranzi îmi cer să închid ochii la unele rigori ale legilor noastre universitare, datorită condiţiilor speciale în care respectivii se află la un moment dat. „Condiţiile“ în cauză se leagă de presiunea altor legi – de regulă europene –, care vin în contradicţie cu regulamentele autohtone sau, pur şi simplu, de incongruenţa dintre programele educaţionale de aici şi cele din afară. Mai precis, tinerii studioşi din România merg cu burse la Universităţi din UE şi, în ciuda faptului că procesul Bologna a reuşit să uniformizeze, pe scară largă, formulele de studiu de pe continent, se lovesc uneori de incompatibilităţi juridice şi infrastructurale între instituţia de provenienţă şi instituţia gazdă. Cîteva cazuri concrete. Pentru a permite studenţilor români plecaţi în programe Erasmus ori CEPUS să-şi susţină în timp util licenţele/disertaţiile, noi organizăm o sesiune extraordinară, de absolvire a studiilor, în luna septembrie (pe lîngă cea normală, din iunie). Din păcate, cîţiva dintre menţionaţii bursieri întîmpină dificultăţi la înscrierea chiar şi la acest examen tardiv, de toamnă. Universităţile europene de unde se întorc au o structură a anului şcolar diferită de a noastră şi nu reuşesc să elibereze situaţia şcolară a studenţilor pînă la debutul lui septembrie. Fatal, conform legii româneşti, nu ai cum să te înscrii la examenul de licenţă/disertaţie fără situaţia şcolară încheiată pe toţi anii. Urmarea se subînţelege. O cerere frumos caligrafiată, cu următorul conţinut: „Stimate domnule decan, vă rog