Era un plic jegos, mirosea a igrasie, iar deasupra timbrului, o urmă de ceai sau cafea chioară desena parcă un porumbel.

Forma aceasta mi-a atras, de fapt, atenţia asupra scrisorii de pe colţul biroului. Nu m-am repezit s-o desfac, fiindcă trebuia să pregătesc şedinţa de sumar, un coleg aştepta ok-ul pentru un material, televizorul anunţa nuştiu- ce-ştire bombă... Din când în când ochii mi se opreau involuntar pe conturul acela de porumbel. Nu, nu era timp, dar cu siguranţă ceva e, dacă plicul parcă se zbătea să-mi atragă atenţia ca să-l deschid... Era însă atât de...bolnav. Da, un petic de hârtie bolnav, cu un porumbel maron pe el.

Abia spre seara, în liniştea moderată a redacţiei, am rupt cu grijă colţurile plicului, parcă obsedată să nu frâng aripa înfoiată a păsării de ceai sau de cafea. Mă uit pe spate, la expeditor. Un nume, iar în loc de adresă menţiunea "Penitenciarul de Maximă Siguranţă...". Nu-mi mai amintesc numele oraşului, era prin anii 2000-2001. Pe filele mirosind a mucegai curgea povestea unui deţinut condamnat pentru furt care se îmbolnăvise de cancer. Ajunsese acum în stadiul terminal şi voia să moară acasă, printre ai lui. Nu mai putea să bea decât supa din gamelă, cu paiul, şi ceai, mult ceai. Ceruse clemenţă la comisie, voia medicamente care să-i alunge durerea din oase... În afară de transferuri tempoarare la spitalul penitenciarului nu obţinuse nimic. Nemilos judecătorul... S-a hotărât să scrie ziarului şi să ceară ajutor.

Am publicat povestea cu tot cu promisiunea directorului penitenciarului că va face demersuri pentru a-i băga dosarul la o nouă comisie. Deţinutul n-a mai rezistat. S-a stins în celulă, căci dreptul la moarte n-avea cine să i-l ia. Despre dreptul de a fi drept mi-a venit în minte să scriu în momentul în care l-am văzut din nou pe preşedintele Consiliului Judeţean Argeş, Constantin Nicolescu întins pe targă, im