La început, a fost muzica. Bubuitoare, asurzitoare. Chitara dementă a lui Angus de la AC/DC răbufnea, vijelioasă, din difuzoarele care, „înainte“, ne chemau la careu pentru acţiuni pioniereşti. Acum, rock-ul înlocuise sunetul enervant al clopoţelului şi întrerupea discursul profesorilor. Asta a fost prima noastră victorie: n-aveam de gînd să-i mai lăsăm să ne răpească pauza. Preţ de-o clipă, totul părea posibil şi balanţa se întorsese în favoarea celor năpăstuiţi. Debordam de hormoni şi de energie revoluţionară, iar sentimentul de putere pe care îl căpătam atunci cînd alungam din clasă un profesor de socialism ştiinţific detestat era de-a dreptul euforic. Se întîmpla imediat după Revoluţie, în ’90: mă pregătisem pentru o societate şi mă trezisem, peste an, în alta. Toate planurile de viitor se făcuseră ţăndări: eram în clasa a XI-a şi nu ştiam ce vreau să fiu. Ştiam, în schimb, ce nu vreau să fiu: fesenistă. Pentru mine şi încă doi colegi, Iliescu nu era decît un bătrîn bolşevic. Doar că în clasă eram 39. Şi mai locuiam şi în Iaşi, unde sentimentele copleşitoare erau dragostea necondiţionată pentru tătuca Ilici şi aversiunea viscerală contra duşmanilor poporului – partidele istorice, adică. După 12 ianuarie, golul creat de dispariţia furiei anticeauşiste mocnite a fost rapid umplut de ura făţişă împotriva ţărăniştilor şi a liberalilor, noii demoni care „ne vindeau ţara“. Noi, cei din opoziţia măruntă, ne scrijeleam băncile cu slogane cu anti-FSN, atrăgîndu-ne antipatia profesoarelor care îşi trimiteau elevii să le cumpere România Mare (cum la ziare erau cozi enorme, ei profitau de prilej şi chiuleau toată ora) şi care se răzbunau pentru incorectitudinea noastră politică lăsîndu-ne corijenţi… Dar nu prea ne păsa, oricum nimeni nu învăţa. Fie matematică, fie română, profesorii abandonaseră manualele şi predau, încinşi, doar politică. Derapajul fusese abrupt: după