Euroarmatele romanilor s-au pregatit de plen. Cu ghidul de conversatie al aurolacilor intr-un buzunar si o pipeta cu apa in celalalt, sa si-o strecoare in ochi in momente dramatice pentru patrie ("la tarisoara mea, la Romania!"), cei mai demni trimisi ai nostri s-au asternut cu harnicie pe scena.
Doine de catanie, doine de haiducie, doine de dor, doine de jale, doine de instrainare. Nimic n-a scapat din repertoriul angoasei electorale, caci ochiul national era fixat in pupila reprezentantilor mai ceva ca linguroiul lui Mircea Dinescu in cratita cu berbecuti de lapte.
Dar si ochiul international era tot acolo! Tare as fi vrut sa pot citi ganduri, ca sa aflu cati, dintre cei care au analizat maneaua de pe margine, nu s-au intrebat daca nu cumva Romania a infipt steagul pe catargul Uniunii Europene si nu invers, cum s-a crezut pana miercuri.
Caci angrenarea familiilor politice ale continentului in macelul politic a transformat Parlamentul European in prelungirea Dambovitei, care iata, se varsa in afluentul Rinului ce traverseaza Strasbourg-ul.
In lipsa unor acte de guvernare limpezi, bazate pe strategii si solidaritate in interes comunitar, e bine ca am reusit sa ne facem remarcati cumva fara sa fim izolati. Oamenii aia, nemti, francezi, englezi, au participat!
I-am luat cu noi in menajerie, am reusit sa scoatem ce e mai rau din toti. Am fost mai puternici. I-am incaierat. I-am facut, tato!
Si nu suntem numai inconstienti, ci si ipocriti! Presedintele Lituaniei, o tarisoara cat o unghie, macinata de scandaluri de coruptie (dar acolo politicienii demisioneaza cand sunt prinsi cu ceva), dar care a reusit sa absoarba de 15 ori mai multi bani decat Romania din actualul buget (e drept ca a aderat in 2004), si care dupa o prabusire teribila in timpul crizei se redreseaza temeinic, pe baza unui plan de la
