O întâlnire cu Maia este ca o luptă. Artista poate fi un interlocutor generos atunci când discuţia nu depăşeşte acel teritoriu care-i este atât de drag: teatrul. Dar, aşa cum îmi declara odată, nimeni şi nimic n-o pot determina să răspundă atunci când este hotărâtă să n-o facă. Este o luptă din care atât marea artistă, cât şi gura lumii ies câştigătoare. Dar şi cel care pune întrebarea, dacă ştie să citească printre rânduri.
Suntem la Teatrul Evreiesc, unde vă găsesc într-o postură nouă, cea de director. Cum vă descurcaţi cu probleme de care nu v-aţi mai lovit până acum: birocratice, administrative?
Maia Morgenstern Deocamdată, e un moment de reculegere, aşa cum se şi cuvine după trecerea în nefiinţă a domnului director al Teatrului Evreiesc, Harry Eliad. E un moment când stăm pur şi simplu, aşa cum se stă probabil în fiecare tradiţie: la noi se stă zece zile pe jos. Chiar şi metaforic. Când aştepţi să se aşeze noua situaţie. În primul rând, să înţelegi de unde băteau vânturile potrivnice, care sunt necazurile, ce e de înfruntat. Şi pentru asta e nevoie de o atentă şi sinceră evaluare. Era simplu când veneam pe uşa aia trântind, cu ghilimelele de rigoare, vărsând probleme, necazuri, pretenţii.
Cum este directoarea Maia Morgenstern?
Habar n-am. Copleşită. Nu, nici în glumă nu-i voie să spun asta. Mă bazez foarte mult pe sprijinul, cunoştinţele şi buna credinţă a colaboratorilor mei. Pentru că sunt mulţi oameni aici, în Teatrul Evreiesc, indiferent de etnie, care lucrează la fiinţarea acestuia. Mă fâţâi aşa, ca un zombie, printre birouri şi am şi vizite, şi am şi o groază de hârtii de privit. Unde-mi găsesc refugiul? Pe scenă. Tinerii mei colegi repetau cu toate motoarele, în limba idiş, una dintre piesele din repertoriul teatrului. Era mai mult ca orice încurajare că teatrul va trăi.
Noile responsabilităţi de la teatru văd c-au l
