Visez sa le pot darui unor copii amarati niste carti de povesti. Am spus prea putin amarati. Sunt cei mai amarati copii pe care i-am vazut vreodata. Umbla pe jumatate goi, desculti. Traiesc in case de lut, de maximum doua camere. Acoperisurile sunt facute din scanduri si placaj. Mancarea o fac la sobe, afara. Fantani sunt una la cateva case. Si n-au curent electric. Din loc in loc, pe cate un perete sau pe tavan se vad urmele lasate de fumul lumanarilor. Toate lucrurile astea se intampla la 30 de kilometri de centrul Bucurestiului, la Frumusani.
E greu, spre imposibil de descris saracia in care traiesc. Saracie extrema. Nu vor decat lumina. Pe scurt, nu au lumina pentru ca nu au acte pe terenurile pe care si-au ridicat casele. Nu le-au facut de capul lor. Le-au dat voie, de-a lungul timpului, primarii. Multi dintre ei nici nu pot avea acte de proprietate, pentru ca nu au acte de identitate. Toti au vrut sa vorbeasca cu mine. Sa-mi spuna ce probleme au. Si m-a durut sufletul ca nu pot eu sa le pun lumina in case.
Dar pot sa fac altceva, pentru ei si copiii lor. Pot sa ii ajut sa inceapa scoala anul asta. Poate nu pe toti, pe cativa, comunitatea are 1000 de suflete. Aseara am fost sa cumpar niste rechizite. Casiera m-a intrebat cati copii am. Am spus ca n-am, dau la saraci.
Unde?
In tiganie, la Frumusani!
Aaaaa, sa fumeze si sa bea pot, sa ia caiete la copii n-au.
Si copiii ce vina au?
Abia acum v-am spus sa sunt tigani, nu? Da sunt tigani. Le spun asa, pentru ca asa se numeste cartierul lor. Dar daca nu ii ajutam si pe copiii tiganilor, peste 20-30 de ani nimic nu va fi schimbat. Va veti plange ca fura, ca cersesc, ca nu vor sa munceasca. Unde am fost eu, erau doar femei si copii acasa. Barbatii erau la munca. Cum spun ei, cu ziua. In constructii sau la camp. 20-30 de lei pe zi. Asta pe timp de vara. Iarna nu au unde. Din
