Jocurile Paralimpice s-au încheiat de patru zile la Londra, iar eu, cînd închid ochii, încă mai văd sportivi fără mîini, fără picioare, în scaune cu rotile. Nu e de mirare, cînd am plecat de la Londra, în aeroport, am trăit o senzaţie ciudată. Mă întrebam de ce toţi oamenii sînt întregi.
Nici nu aveam cum să mă simt altfel după şapte zile printre britanicii care se înghesuiau în trenul rapid Javelin încă de dimineaţă pentru a merge în Parcul Olimpic. Printre britanicii îmbrăcaţi în steaguri care umpleau Stadionul Olimpic de la ora 10:00. Prima mea experienţă a fost chiar pe stadion. Alergînd să-l prindem pe Florin Cojoc, am descoperit altceva. Am nimerit exact în momentul în care concura un britanic. Spectatorii erau un delir. Un astfel de zumzăit îţi pătrunde prin piele.
Nu avem cum să simt altfel după ce în fiecare seară pe Channel 4, postul care a transmis Jocurile Paralimpice, cei trei prezentatori ai emisiunii "The last leg" glumeau pe seama dizabilităţilor. Nu credeam că se poate face aşa ceva fără să jigneşti. Australianul Alex Brooker şi britanicul Josh Widdicombe, ambii fără un picior şi ambii stand-up comedians, au tratat altfel problema. Recunosc că am rîs copios fără să mă simt vinovată. Iar în utima zi la Londra, în autobuzul pentru presă l-am întîlnit pe Josh, care ducea într-o plasă o proteză de picior. Ironic, nu-i aşa?
Nu aveam cum să mă simt altfel, deşi am aflat despre nişte pe boli pe care mi-e greu şi acum să le pronunţ şi care fac dezastru în organism, dar i-am văzut pe oamenii care suferă de ele zîmbind, bucurîndu-se de competiţie. Apropo de boli, la Jocurile Paralimpice, sportivii sînt împărţiţi în categorii, în funcţie de abilitatea lor, pentru a concura împotriva unora care au aceleaşi posibilităţi. La atletism era o listă înteagă, dar după două zile nu mă mai întrebam care e problema lor. Cred că nici cop
