… ca Doamne, tare frumosi mai erati, cu idealurile voastre pentru o lume mai dreapta cu tot! N-o spun cu malitiozitate. O spun aproape cu invidie – invidia celui care a trecut binisor de patruzeci de ani. Cum mai ieseati voi in strada la minus nu-stiu-cate grade, cu pancarte, megafoane si toate cele necesare unei revolte a ideilor! Ai fi zis ca toti citiserati “Indignez-vous!“-ul lui Hessel. Aproape ca nici nu mai atingeati cu talpile asfaltul. Aproape ca incepuserati sa plutiti deasupra oraselor, deasupra pietelor, precum personajele unui Ion Muresan sau unei Ruxandra Cesereanu. Aproape ca erati cum eram noi in ‘89. Aproape. Aproape ca deveniserati ingeri.
Apoi a venit vara.
Aripile vi s-au topit, ca lui Icarus. La urma urmelor, poate nu erati ingeri. Doar oameni purtati de aripile indignarii pure. Cinstite. Fara de prihana.
Dar a trecut si vara. A venit toamna, c-asa se incapataneaza anotimpurile in lumea asta.
Indignarea s-a facut cioburi imprastiate care incotro: unele pe la Rosia Montana, altele pe la Parlamentul Europei, aletele pe la Consliu. Care – cum. Or, nimeni nu poate zbura cu aripile facute tandari si-mprastiate care incotro.
Uite de aia va ofer o sansa aproape unica – aceea de a va lipi la loc aripile indignarii. Posibilitatea de a zbura inca o data deasupra oraselor si pietelor, fara a va zdrobi de asfalt si fara a va rataci prin vazduh, fara posibilitatea de a va intoarce. Va ofer o ancora a indignarii nici prea mare, nici prea mica, numai buna de iubita.
Vi-l ofer pe Victor Ponta. Plagiatul sau, ca sa fiu mai exact.
L-au denuntat comitete si comitii, specialisti din tara si din strainatate, l-a denuntat Universitatea care i-a acordat titlul. Mai mult de-atat (multumim, Emil Boc!) nu poate face decat Ministrul Educatiei, Ecaterina Andronescu. Si noi. Indignandu-ne.
Nu e o indignare nici prea mica, p
