Dacă-l credem pe Borges, orice carte „care merită a fi recitită” are un număr infinit de sensuri. Nu doar Sfânta Scriptură așa cum considera, printre alții, Scotus Eriugena.

Care mai este atunci condiția unei recenzii, dacă nu aceea a unei oglindiri printre multe altele, posibil infinit de multe? Dacă sensurile unei cărți sunt dispuse asemenea penajului în ape al unui păun, așa cum spunea același Eriugena despre Biblie, atunci ceea ce ne-a revelat o primă lectură a unei cărți nu este mai mult decât ar fi fost întrezărirea unei singure pene de păun, a unei singure nuanțe care, deși irepetabilă, rămâne totuși iremediabil incompletă. Orice carte ar putea avea nenumărate recenzii, fie de la nenumărați cititori, fie chiar și de la unul singur. Cred că un astfel de scurt elogiu al incompletitudinii și al deschiderii se potrivește cu atmosfera cărții lui Andreas Capellanus, Despre iubire, publicată anul acesta de Editura Polirom, în colecția “Biblioteca Medievală”, sub traducerea Eugeniei Cristea. Învăluit sub un titlu înșelător, cuprinsul acestei scrieri este departe de a fi unul tipic unui „tratat” sau unui discurs abstract având ca subiect „iubirea”. Nu vă lăsați așadar înșelați de acel pretențios „despre”. Din studiul Ancăi Crivăț, aflat la sfârșitul lucrării, aflăm, de altfel, că acest titlu – Despre iubire -, ca mai toate cele din medievalitate, este unul contextual și că a fost precedat în secolele trecute de unele diferite, în funcție de cheia de lectură pentru care s-a optat. Cu alte cuvinte, în funcție de „pana” pe care comanditarii sau copiștii doreau să o înfățișeze ca rezumat. Astfel, Despre iubire s-a mai intitulat și: Cartea iubirii, Cartea iubirii și a curteniei, Despre arta de a iubi, Despre leacul iubirii, Despre condamnarea iubirii, Carte despre dobândirea iubirii1. Că această carte nu este un tratat, putem vedea deja din această enumerare – c