„Avem o vorbă în India – totul va fi bine într-un final. Dacă nu e bine, înseamnă că nu e finalul.“ Replica, aparţinîndu-i unui personaj dinHotelul Marigold, adaptarea lui John Madden după un roman de Deborah Moggach, este valabilă şi pentru film. Deoarece, pînă cînd toate problemele eroilor de pe ecran nu primesc o rezolvare, nu vom putea ieşi din sala de cinema. Şapte pensionari britanici ajung, din diferite raţiuni, să-şi părăsească patria pentru a se retrage în luxul necostisitor pe care li-l promite hotelul Marigold, din oraşul indian Jaipur, celor vîrstnici şi celor „frumoşi“. Evident, ajunşi în fosta colonie a Imperiului, ei realizează că de la reclamă la realitate e cale lungă, însă cei mai mulţi se adaptează la condiţiile locale, îşi recîştigă tinereţea pierdută (prin propriile forţe, nu graţie unor energii extraterestre, ca în Cocoon) şi reuşesc să elimine ghilimelele de la „frumoşi“. Pe scurt, Hotelul Marigold este un film cu un mesaj simplu şi limpede, frumos şi tonic: trebuie să te bucuri de viaţă pînă la capăt şi să te străduieşti să-ţi îndeplineşti toate visele, fără a te gîndi la cortina care va cădea oricum, indiferent dacă te găseşte fericit sau mistuit de regrete. Iar în regia britanicului John Madden (omul din spatele megasuccesului Shakespeare îndrăgostit) şi cu o pleiadă de compatrioţi în distribuţie (Judi Dench, Maggie Smith, Tom Wilkinson, Bill Nighy, Ronald Pickup etc.), atuurile sale ar trebui să fie suficiente pentru o comedie dramatică/romantică delectabilă. Sau nu... Evelyn, personajul-raisonneur al filmului, este o văduvă care nu a muncit o zi în viaţa ei şi acum este nevoită să-şi vîndă apartamentul londonez, pentru a acoperi datoriile lăsate în urmă de soţul căruia ea îi acordase încredere necondiţionată timp de vreo patru decenii. După ce se familiarizează cu noile tehnologii şi chiar începe să ţină un blog, Evelyn îşi găseşte pr