Ai săi sunt convinși că „de-asta o și ține Dumnezeu atât, că tare-a mai iubit copiii”. Ea însăși n-a obosit deloc să-și numere anii și acum, când a pornit pe cel de-al 106-lea, atâta regret are, că „nu mi-a mai lăsat Dumnezeu măcar un fir de lumină, să vă mai pot vedea”... Să-și mai poată vedea copiii, nepoții, strănepoții și stră-strănepoții... De cinci ani a coborât noaptea peste ochii săi, dar îi recunoaște pe toți pipăindu-le brațele, mângâindu-le fețele... Alături de cei ce-o îngrijesc cu dragoste, Anița Ionescu a fost sărbătorită, ieri, de reprezentanții Casei de Ajutor Reciproc a Pensionarilor (CARP) „Milcov” din Focșani, a cărei membră este de peste 40 de ani, precum și de cei ai autorităților locale din Gugești. Bunica Anița a savurat o felie din tortul său aniversar, a sorbit cu poftă o cafea aromată, iar banii primiți (500 lei de la CAR și 300 din partea primăriei) i-a dat nurorii sale, Tita, căreia nu a uitat să-i spună, grijulie: „pune-i bine”.

Așezată la marginea patului din odăița luminată timid de soarele molatec de septembrie, îmbrăcată special cu rochia sa de mătase, și cu capul acoperit de o basma asortată, tanti Anița își aștepta, ieri, musafirii, despre care nora și fiul i-au povestit că vor veni. Puțintică la trup și fragilă ca un copil, cu ochii larg deschiși către acum nevăzuta, dar de mult știuta fereastră, bunicuța părea că numără în gând curgerea timpului, frământându-și în poală mâinile. Mâinile sale acum deformate de ani care au muncit, au mângâiat, au îngrijit, au alinat... Două mâini cu degete lungi și încă fine, care au împărțit dreptatea și care au știut, atunci când a fost nevoie, să apere și să ascundă de ochii celor mici și neputincioși, tot urâtul lumii... „105 ani am împlinit. Merg pe 106... Dar să știți că acum mi-e mai bine. Când eram tânără, numai rău mi-a fost... Că două războaie am apucat. Unul când eram