* Povestea care urmează este despre cum m-au învăţat bucuria vecinele mele, două doamne în vârstă, care mi-au ieşit din întâmplare în drum *
Îngerul cu bentiţă neagră
Aveam 23 de ani când m-am mutat singură în casa bunicilor din partea tatei. Schimbarea aceasta, pe care o aşteptam de multă vreme, am simţit că m-a prins nepregătită. Slujba pe care o aveam nu mă mai împlinea, simţeam un mare gol în mine şi nu reuşeam să găsesc puterea de a căuta un nou drum, o direcţie care să-mi dea satisfacţie sufletească. Mă simţeam copleşită de îndatoririle gospodăreşti - curăţenia, gătitul, grija de un animal erau, pentru prima dată în viaţă, strict pe mâinile mele. Au fost multe seri în care mă aşezam epuizată pe canapea şi mă uitam în gol, gândindu-mă că pur şi simplu nu sunt în stare de nimic. Am avut multă vreme senzaţia că această căsuţă nu m-a primit cu braţele deschise, că nu era pregătită pentru mine şi nici eu pentru ea...
La aproape două luni de când mă mutasem, m-am întâlnit într-o zi pe palier cu o bătrânică slăbuţă, îmbrăcată în negru, cu părul albit de vreme, cârlionţat, tuns scurt, prins cu o cordeluţă neagră de plastic. Felul în care arăta, m-am gândit mai apoi, era semn al omului gospodar, mereu activ, care nu stă locului o clipă, adică cum îmi doream şi eu să fiu şi nu reuşeam. Ce mi-a atras atenţia din prima şi m-a dezarmat a fost felul smerit şi cald în care doamna mi s-a adresat. "Bună ziua, mamă, tu te-ai mutat aici?”. O chema doamna Ana. Ţinea în mână o farfurie cu o bucată de brânză, pe care i-o ducea unei vecine bolnave. Câteva zile mai târziu, când m-am întâlnit iarăşi cu doamna Ana la lift, am aflat că persoana în suferinţă stătea dedesubtul apartamentului meu, la etajul şase. O chema doamna Maria, şi mă întâlnisem de câteva ori cu ea la lift. Se deplasa cu ajutorul unui cadru şi purta mereu o cămaş
