Pînă la Mica Ţiganiadă, fusesem un timişorean prin (ad)opţiune, care, ştia, desigur, că „Phoenix“-ul există, care-i ascultase primul disc, cel cu Hei, tramvai… şi cu Canarul, din anii inocentei mode „retro“. Nu eram, însă, un fan „Phoenix“, – ceea ce nu sînt nici acum, orice „fanism“ fiindu-mi străin dintotdeauna. Apoi, ca să fii fanul (fetişistul sau idolatrul) unui fenomen, trebuie să-l adori de la distanţă. (Ceea ce, iarăşi, nu e cazul meu. – Să adaug, tot în paranteză, că n-am mentalitate de orfan; or, fanul tocmai asta are, de unde şi nevoia-i însăşi de o tutelă cvasipaternală.) Un demifan al lor era Ujică, prietenul meu mai tînăr, ba, pe atunci, chiar mult mai tînăr (născut în ’51; iar eu, în ’42). El a venit la mine, într-o zi, spunîndu-mi că e zor-nevoie să scriem un text pentru băieţii de la „Phoenix“. Melodia exista, dar, fără vorbe, ea putea fi, cel mult, fredonată. Cine s-o fredoneze? În nici un caz, Andrei… Care a scos din buzunarul de la piept un petic de hîrtie albă cu caroiaje albăstrii (dintr-un caiet de aritmetică, pesemne), pe care apăreau marcate silabele cu accent şi fără, adică schema metrică pe care urma s-o umplem cu nişte cuvinte. Trei rînduri cu cîte cinci liniuţe fiecare: ˉ ˘ ˉ ˘ ˉ , plus un al patrulea cu, numai, trei: ˉ ˉ ˉ . Ritmul era trohaic; muzica, în schimb, necunoscută: o „auzeam“ ca pe bătaia apatică a unui metronom. Am început să umplu schema vidă (cum torni metal topit într-o matriţă!) cu: Trec ţi-gani pe drum/ Dru-mu-i plin de fum,/ Fu-mu-i plin de scrum:/ Focardea… (Cred că mă gîndeam la MRP, la Cînticele-i ţigăneşti şi la elogiul unei libertăţi de tip anarho-romanţios, la antipodul celei definite ca „necesitate înţeleasă“!) Ăsta a fost debutul. Au urmat Anule, hanule, Muzica şi muzichia (pe ritmuri date, şi acestea, – punînd la lucru o ima­ginaţie, cum spune Valéry, formală), plus textele de „umplutură“ din Mugur d