În primăvara acestui an au fost plantaţi de către primărie, după multe insistenţe ale locatarilor, trei pomi, în triunghiul nebetonat, zis "zonă verde”, dintre blocuri.
Până la această plantare, creşteau pomi ce s-au dezvoltat de capul lor, în mod natural, fără intervenţia omului. După plantare, pomii au început să înfrunzească şi parcă promiteau să devină arbori. Dar foarte repede, primăvara s-a transformat într-o vară caniculară. Nu ploua, pământul se usca, iar tinerii pomi începeau să îşi răsucească frunzele. Se chirceau de sete.
În una din zile, m-am gândit să ajut pomişorul ce părea cel mai afectat de arşiţă şi am adus din apartament un bidon de 5 l cu apă. Am udat pomul, şi ca prin minune, frunzele s-au desfăcut, s-au umplut de sevă. Nu îmi venea să cred ce repede a reacţionat un lungan de pom, de peste 5 m înălţime, la aşa de puţină apă. Între timp, canicula a devenit persistentă, mi-am luat ca ajutor şi soţia, şi aduceam în fiecare seară câte un bidon de apă, pentru pomişorul nostru.
După câteva zile, am observat că alt pomişor plantat are frunzele din ce în ce mai suferinde şi am hotărât să îl udăm şi pe el. Aşa am ajuns să adăpăm doi pomişori. Într-un fel, să-i şi adoptăm, ca pe nişte copii. Din păcate, sunt mulţi pomi ce se chinuie de sete, dar este peste puterile noastre să-i ajutăm pe toţi. Ne doare sufletul, şi parcă le furăm din apă celorlalţi. Ce bine era dacă ploua sau dacă şi alţi oameni ar fi făcut la fel ca noi. Dar... mă uit la balcoanele fără flori, la spaţiile verzi ajunse gropi de gunoi, la parcările şi aleile dintre blocuri, pline de excrementele câinilor şi de scursurile de la tomberoane şi de la maşinile ce strâng gunoiul, şi nu mai am iluzii. Uneori îmi aduc aminte de milioanele de litri de apă ce se extrag zilnic din tunelele de la metrou şi care sunt apoi aruncate la canal. Iar pomii din oraş sufe
