Calistrat Costin,

Ironia moderată,

Editura Tipo Moldova, Iaşi, 2012, 200 pag.

Câtă (auto)ironie, atâta spirit – pare să fie deviza unui poet incomod, nedebitor vreunui curent sau -ism, fidel unei formule care, în unicitatea ei, celebrează, prin acest volum, şi şaptezeci de ani ai unui creator pe cât de ghiduş în asocieri lingvistice, pe atât de grav în tematica liricii sale, preponderent interogative asupra failibilităţii/ finitudinii fiinţei.

În ciuda multor asalturi retorice spre reduta Creatorului (numit şi emanantul, sau, blagian, anonimul, interpelat şi, cu sound arghezian, drept taciturnul), cel din spatele vocii nedumerite, deci contestatare, poate rămâne credibil în echilibrul său instabil: „Sufletului meu atât de tânăr/ au început să-i îmbătrânească/ amintirile”. Pretutindeni descoperim perechi scurtcircuitante de felul acesta, unde tonul ricanant, căci neconsolat, se ia la braţ cu duioşia, ori, la fel de bine, referentului celebru, biblic sau general cultural, i se asociază comentarii „liberale”, unde apelativul „măi” nu sună nici strident, nici blasfemiator. Poetul mizează, relativizându-le spre a le întări impactul, pe vorbele tribului, dar nu poate să nu remarce faptul că Demiurgul „se distrează pe seama neantului,/ plăcându-i cum micii vorbăreţi/ bat câmpii din mică mila sa...”. În altă parte, de regăsit ca atitudine în cuprinsul volumului, lucrurile sunt voit amestecate spre a implica o împăcare ab initio cu gama, virtualmente infinită, a planurilor divine: „şi cui îi foloseşte/ această comedie, dramă, tragedie,/ farsă,/ ziceţi-i cum doriţi!/ (că tot aia e...).”

Una dintre temele dominante ar fi de identificat în chestionarea experienţei sacrale a Începutului, pentru că dispunerea destinelor, stocastic şi, în consecinţă, intrigatoriu, pare să-l absoarbă pe stihuitor îndeosebi. Natură greu de convins prin scenari