Se poate spune că debutul lui Andrei Dósa, cu volumul de poezie Cînd va veni ceea ce este desăvîrşit (apărut anul trecut, la Tracus Arte), a fost salutat cu entuziasm de critica literară, obţinînd şi cel puţin două premii importante, Premiul „Mihai Eminescu“ pentru Opera Prima, la Botoşani, acordat ex aequo cu volumul Cristei Bilciu, Poema desnuda (apărut la Cartea Românească), şi Premiul „Iustin Panţa“ pentru debut, acordat de revista sibiană Euphorion. Faptul, însă, că s-a vorbit, în siajul acestei noi apariţii, despre o criză a debuturilor semnificative în poezia românească a ultimilor ani, în contextul în care în aceşti ultimi ani au debutat, lucrînd în zone vizibil diferite, Vlad Moldovan (2008), Mihai Duţescu, val chimic (alias Valentina Chiriţă) sau Bogdan Lipcanu (2010), constituie, totuşi, o exagerare. În ciuda unui aer degajat, nonşalant, pe care Andrei Dósa pare să îl comporte în poezia lui faţă de condiţionările unei paradigme (evident multifaţetate) valabile în poezia care se scrie acum la noi, acesta nu numai că nu reuşeşte încă să schimbe nimic, dar nici nu pare să se fi hotărît sută la sută asupra partiturii pe care îşi doreşte pînă la urmă s-o interpreteze, astfel încît s-o poată face fără greşeală.
Lucrînd în realitatea imediată (impresia de sofisticare hiperreală vine de obicei din simpla oglindire a lumii hipertehnicizate în care trăim), continuînd astfel o linie deschisă de optzecişti, dintre care în acest context l-aş aminti pe Alexandru Muşina, şi folosită în anii din urmă cu succes deplin de Dan Sociu sau T.S. Khasis, Andrei Dósa îşi permite totuşi anumite libertăţi, anumite volute prin care complică faţada realităţii, conferindu-i un uşor aer de altceva. Tocmai aceste mici derapaje în suprareal, evitate de obicei de poeţii din ultimul val generaţionist, extins pe cel puţin zece ani – mai multe contaminări cu o zonă de sup
