Pasiunea pentru neamuri şi blazoane a lui Mateiu Caragiale o ştim. Şi am putea spune, nu greşind mult, că tatăl i-o sanc- ţionează cu anticipaţ ie. În mai multe feluri.

În primul rând, aproape că nu există personaj, la Ion Luca, să nu aibă boala rădăcinilor. Au intrat în folclor autocăftăniri de tipul „familia mea de la paşopt”, sau „prin vinele mele curge sângele martirilor de la 11 fevruarie”. Şi pentru că nu are cu cine se lăuda, Leonida se alipeşte unei familii politice şi „se scoate” (sic!) ca republican cu „răposata dumneaei, nevasta mea dintâi”. Oameni cu trecut subţire şi origine modestă, personajele lui Caragiale fac orice ca să pară vechi. Şi de viţă.

Dacă familia trecută e sublimă, nu acelaşi lucru se poate spune despre legăturile de sânge sau prin alianţă ale prezentului. Dimpotrivă, în esenţa ei de loc al încrederii şi al sincerităţii, familia pare să lipsească cu desăvârşire. De la apropourile din schiţe şi comedii, la dramele naturaliste din nuvele, familia este complet viciată. Fie prin clasicul triunghi amoros, a cărui existenţă este negată solemn de către vreun Dumitrache, sau căutată în altă parte de rigidul jupân Dumitrache, cu capul înţepenit spre uliţă, când ar trebui să se uite în casă, fie prin fapte şi păreri care arată că, în majoritatea cazurilor, nici stâlpii casei, nici consoartele lor nu se omoară să ţină familia unită. Sunt, mai degrabă, prinşi la mijloc, acceptând, ca Verigopolu, o situaţie care-i poate stârni admiraţia doar unuia mai imbecil ca el, sau ajungând, precum Mihalache din Tren de plăcere, să cineze cu soacra pe care n-a ştiut cum s-o îndepărteze. E limpede că nu supravegherea copilului, care nu vrea să plece fără ea la Sinaia, e motivul excursiei cocoanei Anica, ci codoşlâcul. Pe care conul Mihalache mai că-l acceptă, atâta vreme cât nu costă. Este, soţul sensibilei doamne Georgescu, tipul meschinului păcăl