Îneacă într-un sos de vorbe deciziile – „…a fi inutil până la religiozitate; a trasforma existenţa într-un pretext al nimicniciei personale” – de la care nu s-a abătut. Ar fi şi acestea numai vorbe dacă nu le-ar scrie când e lipsit realmente de mijloace şi de perspective, neştiind că nu mai are decât să scape de aşa o carte până la a începe să devină Cioran.
„Puterea de a suferi îşi atinge limita în efortul de a nu te omorî.” Îl şi aud, dimineaţa, la micul dejun: „Nu! Nu cedez! Nici astăzi nu mă omor!” E incontestabil: îşi au şi intelectualii eroii lor.
„Fi-voi până la urmă artistul frunzăririi, împlini-voi prin chin săltăreţ definiţia existării ? Ori mă voi abate de la suprafaţa totului şi mă voi pierde ?” Dacă rabzi stilul, merită să iei în serios aceste întrebă ri – şi să nu răspunzi.
„A avea sau nu sentimentul neantului, iată ce împarte pe oameni în două categorii – ce zic ? – în două specii.” Ca pe vremea când erai repartizat la locul de muncă dar, având ceva pile, obţineai transferul, l-am obţinut şi eu. Mă simt mai împlinit, mai egal cu mine în incapacitatea de a mai avea „acces la vid”. Mi-am făcut un cadou salutar admiţând că sunt superficial şi renunţând la pretenţii. „În bine, trăiesc cei care vor puţin…”
„Între tihnă şi trudă suntem siliţi a alege.” Nici să trudesc ca să aleg n-am fost nevoit. În materie de tihnă, sunt un ales.
A murit Ştefan Radof. Îl întâlniserăm acum trei zile la conferinţa lui Sara de la Naţional. Ne-a spus o vorbă care acum capătă alt înţeles: „Ce faceţi, mă ajungeţi din urmă? Că eu m-am oprit!”
Astenia de primăvară nu-i numai o vorbă. Îţi desprinde ochii de pe carte, pe care privirea joacă, şi îi fixează pe pereţi.
Despre poeţi nu îndrăznesc să scriu nici de rău, nici măcar de bine, dar am încredere în ei şi cred ce scrie Olga Neagu:
cad p
