A trecut o săptămînă de la Gala Tînărului Actor – HOP. Cum tradiționala întîlnire dintre concurenți și invitați (directori de teatre, critici etc.) n-a mai avut loc, iată mai jos micul meu monolog adresat tinerilor actori – nu față-n față, ci prin intermediar. 1. O să vă surprindă, poate, dar mai toți spectatorii de la Mangalia sînt cît se poate de familiarizați cu cît de greu e să fii tînăr absolvent de teatru în România – invitații, pentru că fac parte din aceeași profesie, iar publicul din Mangalia – pentru că aude despre asta de pe scenă, în felurile variante, la fiecare ediție a Galei. Teatrul nu e o arenă de ținut discursuri și similimilogeli, uneori și agresive, ci un spațiu al „poveștii“ și al revelației construite prin emoție – mă aștept, dacă e să rezonez ca spectator și cetățean cu condiția precară a tinerilor actori, ca această dramă a lor să fie spusă astfel încît să mă convingă emoțional, nu să mi se scoată ochii cu sistemul mafiot și nedrept. La fel cum m-aș aștepta ca măcar noua generație să se deprindă a privi și în jur – la condiția la fel de precară a altor categorii sociale, a părinților lor, de exemplu, și să nu-și mai privească buricul cu atîta fascinație. Sau s-o facă organizîndu-se profesional – la cîte astfel de discursuri am auzit, ai cu ce să pui de-un sindicat. 2. Și tot în aceeași idee, cu „bătaie“ la unul dintre monologurile pe tema „ce grea e viața de actor“, i-aș zice catindatului în cauză (se știe el care e) că, de fapt, oricine poate „să fie actor“, că există actori extraordinari în teatrul românesc care n-au terminat o facultate de profil (Coca Bloos, Ovidiu Ghiniță) și că arta nu se face disprețuindu-i pe alții și nici afirmîndu-ți declarativ superioritatea așa, aprioric. Astea-s elitisme de doi bani. 3. Loredana Cosovanu, cîștigătoarea Categoriei „Cea mai bună actriță“, ar fi meritat un premiu fie și numai fiindcă a înțeles/