ARDERI
Am scris aceste rânduri în amintirea celei mai scumpe fiinţe de pe acest pământ, care a fost mama mea, plecată la cer cu mulţi ani în urmă. Mare îmi va fi bucuria dacă şi ea, de acolo, din cer, ar citi aceste rânduri, drept recunoştinţă pentru dragostea şi bunătatea sufletească în care m-a crescut şi educat.
Îmi aduc aminte, era în anul 1947, pe la jumătatea lunii august, când sărăcia şi suferinţele lăsate de război, reformele profunde din societatea românească, la care s-a adăugat, ca un blestem, şi o secetă nemiloasă, au înfometat milioane de oameni şi vieţuitoare, aducând mari suferinţe.
Era dimineaţă, şi mama a venit din piaţă cu o femeie. Era trecută de prima tinereţe şi pe faţa ei se vedea cum greutăţile vieţii lăsaseră urme adânci. Când mama a văzut-o, ea şedea într-un colţ de stradă plângând, rugând trecătorii s-o ajute, că poate face orice fel de treburi gospodăreşti, doar pentru o farfurie de mâncare şi un colţ unde să-şi pună capul. Singura ei avere era o valiză cu câteva lucruri de îmbrăcăminte. Rămasă orfană de mică, a fost luată de o familie de oameni bogaţi, care au folosit-o ca slujnică, până în acel an 1947, când reformele noii orânduiri le-au naţionalizat averile şi au ajuns pe drumuri. Rămasă în voia sorţii, dormea noaptea în sala de aşteptare, în gara oraşului, şi ziua îndupleca trecătorii s-o ajute cu ceva de mâncare.
Şi noi eram foarte săraci, dar puţinul nostru l-am împărţit cu ea, şi mama i-a oferit şi un loc de odihnă pentru câteva săptămâni. Pe la începutul lunii septembrie tot mama a găsit o familie de tineri învăţători care aveau un copil mic şi căutau pe cineva care să-l îngrijească şi să vadă de gospodărie. Femeia cea sărmană a fost acceptată, nu a cerut plată pentru munca ei, ci doar puţină mâncare şi un loc de odihnă. Tinerii învăţători erau mulţumiţi şi o respectau ca pe o mamă, de la care
