Sâmbătă, cald şi inflaţie de nunţi. Miresele, cam pleoştite, dar stăteau la poze, la mitropolie. Mai potriveau o bretea la sutien, mai ridicau un corset cu ştrasuri, mai cereau o temporală milă mică de la fotograf, pentru o grimasă cinstită, cu sorgintea afectivă în sandalele mult prea înalte şi deja strâmte. Mirii, în general, importanţi şi, majoritatea, cu papioane din satin. Unii cred c-ar fi băut o bere, dar nu sunt sigură. Se poate să mi se fi părut, că mi-era şi mie cald. În fine, mijloc de oraş, fostă reşedinţă domnească.

Fata mea a vrut să mergem la amfiteatru. N-am înţeles eu exact unde vine asta şi, mai ales, de ce, dar mi-a zis că astă-iarnă era acolo patinoar, iar acum dansează copiii împreună cu două profesoare şi ea vrea să le facă fetiţelor cunoştinţă cu mama ei şi să-mi arate şi ce-a învăţat. Bun, am pornit. Între timp, am vorbit cu Iulia, prietena mea, pe care nu prea apucasem eu s-o văd în ultima vreme, ducându-mă cam pe fugă la ai mei, şi-am stabilit că ne întâlnim tot acolo. Locul are în faţă bulevardul, în stânga, haşurile, aşa le zice blocurilor ălora, în spate, un restaurant cunoscut în oraş, consemnat la o nuntă, evident, iar în dreapta am văzut un fel de terasă care mi s-a părut cumsecade. Când eram în clasa a cincea şi încă nu mă mutasem şi cu şcoala, treceam pe acolo zilnic şi-mi cumpăram câte un foietaj Fantezia, ceva fraged, cu o bucăţică de rahat roz în mijloc. Bună, c-avea şi destul zahăr farin.

Am stat eu frumos, regulamentar, pe o bancă poziţionată central, lângă o doamnă cu un bebeluş în cărucior, iar copila mea dansa în public fără umbră de timiditate, ceea ce, recunosc, m-a fericit. La un moment dat au venit Iulia şi omul ei. Aşa se spune, nu? Am decis să ne mutăm la terasa aia cuminte, că era foarte aproape, la câţiva metri de amfiteatru, şi puteam ţine ochiul de condor pe copil. Am intrat, nimeni. Aproape totul era