Ce anume ne uneşte şi ce ne desparte cu adevă rat? Răspunsurile memorialistice ale lui Andrei Pleşu din Faţă către faţă, indiferent de context, gravitează în jurul a trei noţiuni.
Frivolitatea, candoarea şi voluptatea. Prinse în sintagme năstruşnice, ele justifică sau denunţă sensurile amplasamentelor spirituale.
Cartea este o galerie de portrete inegale. Sunt prinşi laolaltă înţelepţii şi ucenicii, ghinioniştii şi norocoşii, oportuniştii şi cei care au ales calea lungă a sincerităţii publice. Îi leagă frivolităţile culturii înalte, dar îi despart voluptăţile puterii şi candoarea aservirii. Se poate jongla mult şi bine cu aceste cuvinte cheie. Aprecierile lui Andrei Pleşu vin dintr-o nedisimulată pledoarie pentru literatură. E printre puţinii care reamintesc faptul că literatura, prin cronicarii literari din anii ’70 şi ’80, a salvat intelectualitatea, conservând o etică agresată sistematic.
Nu se simte nicăieri în textele lui Pleşu povara unei senectuţi - senină sau mimată. Memorialistica asigură o întoarcere însoţită de sentimentul bătrâneţii. În naraţiunea memorialistică a lui Andrei Pleşu nu se ghiceşte nicio apocalipsă. El scrie cu scopul conservării memoriei re-cunoaşterii şi, pe de altă parte, prezintă cititorului de azi mesajele educative de odinioară. Ce reţii dintr-o prietenie, ce anume să depăşeşti? Şi, mai ales, cum să fii recunoscător învăţătorilor? Sunt formule magice ale unei vieţi, care, cine ştie, se poate relua oricând, într-un alt chip. Dar pe un traseu identic. În naraţiunea memorialistică, obiectul discursului nu este individul, ci istoria; iar aceasta e o ramă veche prin care se perindă fiinţe spectaculoase, suciţi şi perdanţi. În fapt, avem de-a face cu istoria spirituală a unui intelectual vorace. E un actor bun, aşa cum recunoaşte în Rebengiuc, un imprevizibil, un ins care se amuză copios când oponentul crede că are de-
