Cuvântul dăunători provine din limbajul agronomilor. Îl găsesc foarte potrivit cu ce voi spune despre cronica literară. Am ales-o, dintre speciile criticii, fiindcă e cea mai „fierbinte”, mai ancorată, adică, în realitatea imediată a literaturii. Cel mai „rece” e studiul academic, eseul situându-se la mijloc pe o scală care leagă critica de actualitate.
Dar nu o definiţie a speciei mă preocupă acum. Am încercat câteva pe vremuri, când eram tânăr şi lipsit de experienţă. O viaţă consacrată cronicii mă îndeamnă astăzi să mă refer la primejdiile care o pândesc, altfel spus, la dăunătorii cărora le cade deseori victimă.
Primul dăunător, nu neapărat într-o ordine de importanţă, mai degrabă, într-una de oportunitate, este neclaritatea mesajului. Artă a fineţii mai curând decât a geometriei, critica, în general, nu poate ocoli nuanţele sau chiar ambiguităţile. Cronica trebuie să fie însă mult mai circumspectă în această privinţă. Dacă nu ştie să fie clară, riscă să-şi rateze scopul. G.Călinescu mergea până la a susţine că un cronicar n-are altceva mai bun de făcut decât să spună da sau nu operei. Ceea ce caut totdeauna într-o cronică este un diagnostic. Criticul poate fi chirurg sau medic curant, cronicarul e un diagnostician. El constată semnele vitale ale operei. Nu mai mult, dar nici mai puţin decât atât, ca să reiau o vorbă a lui E.Lovinescu, pe care am pus-o ca moto la prima mea carte. Remarc uneori la cronicarii tineri ispite chirurgicale şi un stil care înveleşte în subtilităţi coconul operei, întocmai ca acela din care ies viermii de mătase. Le recomand stilul tranşant şi direct.
Al doilea dăunător este excesul. În laudă sau în contestare. Cronica e datoare să vădească un simţ al măsurii mai mult decât oricare specie de critică. Vă închipuiţi cum ar fi arătat o cronică a lui G.Călinescu din „Adevărul literar şi artistic” din anii 1930, s
